AFnews
Ludmila Sochircă, poetă, scriitoare, membru UZRP, filiala Chișinău
Recenzie la cărțile: ,,Fagurii tăcerii, ,,Portrete Stelare” și ,,Culeg Dor, adun Lumină”, autoare Ludmila Sochircă (Popescu), de Ludmila Berzoi, doctor în pedagogie, conferențiar universitar, docent.
Prin vocea poeților, a scriitorilor, cunoaștem tendințele ideale ale omului din epoca dată, trăirile, temerile, aspirațiile sale. Anume poeții, scriitorii sunt cei care stăruiesc insistent să promoveze imaginea vremurilor lor. Strămoșii latini spuneau: LITERA SCRIPTA MANET, VERBUM IMBELLE PERIT. 
Astfel și poeta Ludmila Sochircă reflectă întocmai atât spiritul epocii, al mediului său, al firii sale. Ea mărturisește cu pură sinceritate că este ,,împătimită și îndrăgostită pe veci/ de tot ce e Frumos și Sfânt/”, iar poezia i-a fost un ,,refugiu” și ,,măsurătoare”, ,,mi-a fost dragostea cu care sunt de-o seamă/În ea trăiesc adevărat,/ pe scena ei îmi joc povestea vieții…”. (Ador și slăvesc poezia).
Și este adevărat. În toate poeziile, scrierile sale, fie că sunt contemplații retrospective, fie că sunt trăiri actuale, venite din impulsurile autentice, condiționate existențial sau sunt venite din visurile sale de perspectivă, Dragostea și Iubirea divină reflectă acea dominantă, acea povară grea-ușoară, care îi conturează toate scrierile. Fiind medic de profesie( a terminat Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ,,Nicolae Testemițanu”, din Chișinău cu brio!), manifestându-se în mai multe funcții manageriale , în domeniul medical și social, poeta a îmbinat într-un mod excepțional în poemele sale cele două mărimi universale: biologicul și spiritul. A intuit că aceste două entități nu pot exista, nu pot să prospere fiind tratate separat , vorba strămoșilor latini: MENS SANA IN CORPORE SANA! 
Pornind cu insistență și multă tenacitate acest travaliu, pentru realizarea acestui obiectiv (care era implantat în mnemonicul studenților de la medicină mai la toate orele), poeta, își ia drept suport o tematică care corespunde întocmai viziunii sale ideale de a face lumea mai bună și anume: baștina sau moștenirea străbună, în ,,Casa mea străbună”; timpul și trecerea lui, în ,,viața asta-i trecătoare”; Iubirea, în ,,Nu rătăci”,,,Iubirea mea”, Nicicând nu mă vei găsi”; Soarta, în ,,Nu pot să fug”, ,,Unica crizantemă”, ,,Drumul vieții”, ,,Iartă-mă, Doamne” etc. 
Pe lângă toate celelalte daruri, Ludmila Sochircă posedă și un spirit feminin de o tandrețe rară: iubește, pătimește, coboară, urcă, uneori, e o luptătoare înflăcărată, alteori e cochetă în trăirile sale, etalând această sensibilitate feminină în sensul cel mai frumos al cuvântului .
Iubirea, în viziunea poetei este forța care depășește virtutea. Poeta, cu firea ei sensibilă si deductivă, conturează noțiunea de iubire, o deduce, din propriile stări afective, din visurile sale ideale, din experiența proprie și a celor din mediul său și își configurează astfel un Eu liric propriu, inconfundabil: ,,Simțitu-i vreo dată a ei strălucire?!/ Că nici moartea și nici despărțirea ./Nici blestemul și nici descântecul/ Și nici Cel ce ține în mână Pământul, /Nu poate ține împotrivire/ La virtutea cea mai superbă,/Pe nume – Iubire.”(Iartă-mă, Doamne”; ,,Dă-mi-l, Doamne, mai aproape,/ Pe care-l mângâi în șoapte,/I-am cioplit în vis un chip/ Și n-am parte de nimic.” (Dă-mi-l, Doamne!)
Fiind totalmente de acord cu poetul, scriitorul, criticul literar, publicistul George Călin, care susține, pe bună dreptate, că nu există poezie feminină sau masculină, există Măria Sa Poezia, totuși citind poemele Ludmilei Sochircă (Popescu) din cartea sa ,,Fagurii Tăcerii”, constat o proeminentă imagine poetică a tot ceea ce este femeia. Femeia , în viziunea poetei, este ”plăsmuire cerească”; soarta ei nu este ușoară, e”pământească” ; sufletul femeii este ”asemenea mării”, este asemenea ”unui răsărit divin de Soare”, ”cu o răbdare nemărginită”; femeia e ”ca o stea din univers răpită; ,,plânge de nimeni auzită”, ”trece prin viață grăbită” etc. Reieșind din toate aceste caracteristici, poeta poartă femeia în toate rugăciunile sale poetice, cerând Domnului să o aibă în pază. (Odă femeii). Totodată, femeia din poemele autoarei este ființa care poartă în taină,în suflet, primul fior, iubește, dar trece și prin dezamăgiri, luptă pentru ființa iubită. Iubirea rămâne a fi pentru femeie acea iluminare interioară care o ajută să depășească obscurantismul, să se ridice asupra dezamăgirilor, dificultăților, pe care le întâlnește în calea sa: ,,Oare n-a fost o iubire?…/Când plângeam in nesimțire?!/ Oare n-a fost o iubire? Când visam spre împlinire?!”(Oare n-a fost?…); ,,Privirea ta mă-mbată,/Sărutul mă adapă,/Atingerea mângâie/ Și vocea ta învie.(Despre tine); ,,Te caut și acum, în tainica ta lipsă,/Prin galaxii pierdute și apocalipsă,/ N-a mai rămas un loc nemaiumblat/Pe unde nu te-am căutat.”(Nu mă vei găsi); ,,Căutam o rază de soare/ În beznă fără de sfârșit/Și în sclipirea cerească/ a ochilor tăi m-am regăsit…”(Înger blând); Poeta interpretează uneori iubirea ca pe o obsesie, ca pe un sentiment care nu poate fi stăpânit, care depășește forța lăuntrică a ființei umane, care o face să încalce canoanele biblice, de aceea, cu firea-i cochetă, cu o feminitate uluitoare se roagă de Dumnezeu: ,,Iartă-mă, Doamne,/ Nu-mi pot ascunde privirea,/Îmi întunecă mintea și firea/Și mă îndeamnă s-admir strălucirea-i./ Iartă-mă, Doamne, /pentru cea mai gingașă Liră/ pe nume Iubire.”(Iartă-mă, Doamne).
Poeta, scriitoarea Ludmila Sochircă este marcată și de trecerea ireversibilă a timpului. Își pune întrebări cum ar fi: care este esența vieții, cum ar putea omul să se cunoască pe sine însuși anume prin trecerea timpului, prin lupta perpetuă de determinare și necesitatea stringentă de a-și valida Eul în spațiul său existențial : ,,Viața asta-i o încercare/O luptă continuă cu sine de-împăcare,/ E Rugăciunea de iertare și îndurare,/Doamne, tu mă auzi pe mine, oare???”(Viața asta-i trecătoare); ,,…Vor trece secole, va-ncărunți și Luna fermecată/ Zădarnic căutându-ne pe noi și tot șoptind:/ A fost odată… A fost odată…”(A fost odată).
Poeta Ludmila Sochircă, fiind implicată pe parcursul vieții în activități manageriale, aplică, volnens-nolens , această metodă de gestiune și la alegerea tematicii poemelor sale. Astfel, în volumul ,,Culeg Dor, adun Lumină”, poeta include o adevărată tablă de valori ce țin, în primul rând, de psihologia educațională și anume poeme dedicate marilor poeți, personalități notorii contemporane : ,,Odă lui Mihai Eminescu”, ,,Poetul Neamului cu numele Vieru”, ,,Scrisoare lui Nicolae Dabija”, În memoria lui Ion și Doina Aldea Teodorovici”,,,La ușa lui Apollom” etc. Ea reflectă în ele lupta pentru independență, pentru identitate, pentru valorile neamului, conturând astfel un suport educațional valoros pentru tinerii cititori: ,,Am auzit de Eminescu de la bunica și de la mama/(…) Am savurat la lecții și la șezători eminesciana-n școală/(…) Poezia o voi purta mereu în cuget și în suflet, bădiță Mihai,/”; ,,Pe aripi de vis,neobosit și harnic,/ Voința lui călită ca și fierul,/ Cu versul său , tremurător de gingaș,/ Poetul neamului cu numele Vieru/” (Poetul neamului cu numele Vieru); ,,E nesecat izvorul cu lacrimi amare și fierbinți./ În amintirea-a doi români împătimiți//(…) Pentru libertatea noastră au luptat, plecând în nemurire./”; (În memoria lui Ion și Doina Aldea Teodorovici); ,,Am un neam,/ Am un izvor/ Și sunt mândră de-un popor!/ Am o limbă,/Am un vers/ Am și un loc în Univers/”(Am un loc); ,,Am să iau basmaua mamei/ Să încerc să-i scutur anii…/ Am să-mbrac a ei bondiță,/ poate o văd lângă portiță?!”/(Dor de Mama).
În următoarele poeme din același volum, în scopul distingerii și drept mecanism de apărare a eului liric, poeta creează tablouri inedite: elucidează crâmpei biografice din viața de toate zilele sau conturează imagini existențialiste extrase din trăiri și visurile sale. Uneori este optimistă și ține neapărat să-și convingă cititorul că oricât de greu ar fi de luat înălțimile, binele întotdeauna va învinge răul: ,,Dragi prieteni! Copii și nepoții ne-aduc acasă Paradisul”/(…) /Credeți-mă, Minunile se-ntâmplă. Minunile există!!!”(Credeți-mă, Minuni există); ”Să colindăm cu dor/ Prin sfinte și eterne amintiri…/Viața e o desagă plină de reușite/De realizări și aspirații mult râvnite,/ Dar și cărări prin beznă străbătute/ Și înălțimi de vis ce stau necucerite./”.
Alteori, poeta devine melancolică și atunci din penița-i curg poeme în care își mărturisește trăirile profunde, reveriile și rugăciunile de o sensibilitate acută: ,,Plină de farmec și curaj, de taine și de vise,/Urcai pe trepte lunecoase spre scena vieții și culmi de tine neatinse,/Iar rolul principal cu pasiune L-ai jucat nu doar pe scenă, dar și în culise,/”(Vis de toamnă… a unei Doamne); ,,Ruga e arma mea, una,/ Sălaș, când sunt tristă/ Și singură în lume.”(Rugă); ,,Oprește, Doamne, strigătul suferinței,/Potolește, Doamne, hotarul dorinței. /Dăruiește, Doamne, puterea de viață,/Ocrotește, Doamne, cea din urmă speranță./”(Rugă către Dumnezeu).
Pe cât de iubitoare în poemele sale, de sociabilă, în viața de toate zilele, poeta nu este ferită, de altfel ca majoritatea poeților, de sentimentul singurătății care persistă în conștientul sau subconștientul nostru, mai ales, în epoca contemporană, ,,noua”, afectată atât de mult de tehnologiile moderne, care individualizează personalitatea, ancorând-o într-o tensiune acerbă. Poeta mărturisește: ,,Pe poteca vieții mele,/E-atât de lunecos și strâmt…/ Acolo nu mă vede nimeni -/ Atunci când plâng,/ Și-atunci când cânt…”(Drumul vieții).
Ludmila Sochircă este și o bună publicistă. În volumul ,,Portrete stelare” , inserează portretele mai multor faimoși scriitori, oameni de artă, personalități marcante în știință, educație, cum ar fi Grigore Vieru, Emil Loteanu, Galina Furdui, Gheorghe Mustea, Raisa Plăieșu, Ana Onică, Valentin Dînga ș.a., Aduce imagini valoroase din viața și activitatea lor,din lupta și entuziasmul pentru renașterea națională. La fel, le-a dedicat poeme întru elogierea lor, readucându-i în fața cititorului întru neuitare: ,,Văd fruntea lui în riduri, ca la tata/Și în privirea lui e însuși Adevărul,/ În fața lui se apleacă mic și mare – / patriot, alesul Domnului – Vieru.(Poetul neamului cu numele Vieru); ,,De ce ne-ai lăsat, bădie?!/Plânge plaiul, vița de vie,/Mândru și grăbit ne-ai părăsit:/Codrul,Lacul, Poenile Roșii – /De durere mare au încremenit,”(Mândru și grăbit ne-ai părăsit, dedicație lui Emil Loteanu); ,,O toamnă de aramă mă apasă,/Cu vise ruginite îmi umple plasa/Și-mi răscolește-n suflet o vioară,/ Târziu de tot și totuși mă-nfioară…”(Îmi cântă-n suflet o vioară, dedicație academicianului, compozitorului Gheorghe Mustea.)
Poemele, scrierile Ludmilei Sochircă cântă Frumosul, Iubirea în sensul larg al cuvântului, Datoria Civică, Omenia, Recunoștința pentru înaintași, Dragostea față de Plai, față de Dumnezeu, față de Univers, toate găsindu-și oglindire, în primul rând, în firea ei, în felul ei de a fi și în inimile cititorului. Ludmila Sochircă a dovedit că este, pe bună dreptate, doctor de inimă și de suflet.
Ludmila Berzoi 20-07-2026
Adaugă un comentariu