Geta Lipovanciuc: Festivalul ,,Vrancea literară”

„Vrancea literară” – un festival al prieteniei, memoriei și
bucuriei de a rămâne împreună prin cultură

În această epocă grăbită, în care atât de multe lucruri sunt măsurate în secunde, vizualizări și reacții imediate, o sală plină pentru literatură capătă aproape valoarea unui miracol discret. Înseamnă că mai există oameni care nu au renunțat la răgaz, oameni care încă deschid o carte nu pentru a ajunge repede la ultima pagină, ci pentru a se reține în ea, oameni care înțeleg că sufletul, spre deosebire de tehnologie, nu poate fi grăbit, fără să piardă ceva din el însuși. Astfel de oameni intră pentru câteva ore într-un anumit loc și ies de acolo cu duhul împlinirii supreme. Și aceasta se întâmplă pentru că, uneori, între patru pereți se adună atâta memorie, atâta emoție și atâta lumină omenească, încât spațiul încetează să mai fie simplă arhitectură și devine stare, devine sălaș al manifestării.
O asemenea atmosferă aparte a fost în data de 12 septembrie 2026, când foaierul Muzeului Vrancei a devenit neîncăpător pentru participanții și publicul Festivalului Internațional de Creație „Vrancea literară”, ajuns la cea de-a XV-a ediție. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme ale prea-plinului: aceea în care pereții nu mai pot cuprinde oamenii veniți pentru cărți, poezie, muzică și prietenie. A fost un eveniment pur și simplu sublim. O întâlnire de suflete alese, îndrăgostite de Cuvânt și de esența acestei frumoase vieți. Grație părintelui acestui grandios festival, remarcabilul Om de cultură vrâncean, distinsul profesor Culiță Ioan Ușurelu, foarte cunoscut pentru faptele sale mărețe, s-a simțit impecabila organizare, excepționala lecție frățească și profesionalismul jurizării celor câteva sute de cărți. S-a simțit în spate măiestria unui veritabil promotor cultural, descoperitor al perlelor literare.
Astfel, „Vrancea literară” nu a fost un simplu festival. A fost, pentru câteva ore, o mică agoră a cuvântului, unde s-au întâlnit creatori de frumos din București, Ploiești, Buzău, Moldova, Sighetul Marmației, Galați, Tecuci, Timișoara, Iași, Suceava, Brăila și din alte locuri ale țării. Lor li s-au alăturat participanți din diasporă: din Canada, Belgia, Italia, Republica Moldova și din alte spații în care limba română continuă să bată, asemenea unei inimi purtate departe de casă. Pentru câteva ore, distanțele geografice au încetat să conteze. Probabil, doar literatura are acest privilegiu rar: să poată face vecini din oameni aflați la mii de kilometri unul de altul.
M-am bucurat să fiu acolo împreună cu importanți prieteni ai literaturii: Dumitru Brăneanu – președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România; Valeriu Stancu – laureat al Premiului „Malarme”, 2025; Viorel Dinescu – laureat al Academiei Române pentru Poezie; Florentin Popescu – redactor-șef al revistei „Bucureștiul literar și artistic”; Petre Isachi – directorul revistei „13 Plus”, Bacău; Corneliu Paiu – directorul Editurii „PapiruS Media”, Roman; Ecaterina Petrescu-Botoncea – laureata Marelui Premiu „Cartea Anului – 2024” la „Vrancea literară” și Dorel Vidrașcu – realizator TV București. Dar, dincolo de funcțiile, distincțiile și biografiile celor menționați, rămâne ceva poate mai important: faptul că niște oameni s-au întâlnit pentru a sluji aceeași subtilă și încăpățânată credință – aceea că literatura contează. Iar cultura adevărată începe tocmai aici: în clipa în care prestigiul personal încetează să mai fie centrul, iar în mijloc rămâne cartea.
Programul festivalului a fost construit cu multă atenție și grijă, alternând reculegerea, muzica, reflecția, debutul editorial și bucuria premierii. Unul dintre cele mai emoționante momente a fost cel dedicat memoriei marelui dispărut Paul Spirescu – poet de mare valoare națională. În acel moment de reculegere, am înțeles că există lucruri pentru care orice cuvânt pare prea mic. Moartea unui poet nu seamănă, totuși, cu dispariția obișnuită. Poetul pleacă biologic, dar rămâne înveșnicit prin versuri, prin cărți, prin memoria celor care l-au citit. Uneori, după plecarea lui, cuvintele îi devin o a doua biografie.
Tema festivalului – „Rolul festivalurilor literare în cultura noastră” – a așezat în centrul întâlnirii o problemă de mare actualitate. Este, desigur, inevitabilă întrebarea: „Ce rost mai are un festival literar astăzi?” Răspunsul poate părea simplu, dar nu este. Festivalurile literare nu există doar pentru a lansa cărți, a acorda premii sau a reuni autori. Ele îndeplinesc un rol mult mai profund: creează comunitate în jurul culturii. Cartea este, prin natura ei, un obiect al singurătății. Scriitorul scrie singur. Cititorul citește, de cele mai multe ori, singur. Însă festivalul transformă această singurătate fertilă într-o experiență comună. În această societate unde oamenii sunt conectați permanent și, paradoxal, adesea tot mai izolați, asemenea întâlniri reînvață comunitatea să fie împreună.
Melodiile care au răsunat în interpretarea subsemnatei au adus, pe parcursul a mai bine de trei ore, acea formă de rostire pe care cuvântul singur nu o poate purta întotdeauna. Căci muzica începe acolo unde explicația nu mai ajunge. Ea nu demonstrează, ci atinge. Și poate că poezia și cântecul sunt frați tocmai pentru că amândouă încearcă să spună ceea ce omul simte înainte de a ști cum să numească.
În cadrul festivalului a fost lansat și volumul de debut al lui Florin Florea, intitulat sugestiv „Atunci când toate cuvintele au fost spuse”. Există ceva aproape paradoxal în acest titlu. Dar, poate, tocmai atunci când ni se pare că toate cuvintele au fost rostite, începe literatura adevărată. De mii de ani, omenirea vorbește despre aceleași lucruri. Și totuși, nu a spus încă totul. Fiecare debut demonstrează acest lucru, fiind o ușă deschisă într-un zid despre care credeam că nu mai are ieșiri.
Premierea participanților a încheiat programul, într-o atmosferă de entuziasm și profundă nădejde. Câștigătorii, veniți din numeroase regiuni ale României, dar și din diasporă, au oferit festivalului acea dimensiune de mare familie culturală pe care nicio graniță nu o poate limita. Căci, totuși, adevărata măsură a unui festival literar nu stă doar în numărul premiilor. Premiul este clipa, cartea este drumul. Diploma ajunge să fie așezată într-o ramă, trofeul – pe un raft, fotografia poate ajunge într-un album. Dar ceea ce rămâne cu adevărat este întâlnirea dintre un text și omul care avea nevoie de acel text, fără ca acesta să știe. Probabil este vorba despre adevăratul premiu al literaturii: să ajungi într-un suflet străin și să descoperi că nu mai ești străin.
De aceea, numele neoficial al festivalului – Festivalul Prieteniei, al Literaturii și al Bucuriei – nu este deloc întâmplător. De aceea, poate cea mai prețioasă imagine rămasă după încheierea Festivalului Internațional de Creație „Vrancea literară” nu este cea a scenei și nici cea a premiilor, ci aceea a unei încăperi devenite neîncăpătoare. O încăpere prea mică pentru atâta literatură, prea mică pentru atâta prietenie, prea mică pentru atâta speranță. Iar, într-o vreme în care ni se spune adesea că oamenii citesc mai puțin, că poezia nu mai are public și că literatura și-ar pierde locul în cetate, asemenea momente devin argumente împotriva resemnării. Atâta timp cât oamenii încă se adună pentru o carte, încă păstrează tăcerea în memoria unui poet, încă aplaudă un debut și străbat sute sau mii de kilometri pentru a se întâlni în numele cuvântului, literatura nu este în pericol să dispară. Poate tocmai de aceea avem nevoie de asemenea festivaluri. Nu doar pentru cărți, ci pentru noi. Pentru a nu deveni oameni care trăiesc repede și uită repede, pentru a nu lăsa memoria să ruginească, pentru a ne aminti că identitatea unui popor nu este alcătuită numai din teritoriu, istorie și instituții, ci și din poveștile pe care refuză să le uite.
În miezul zilei de 12 septembrie 2026, aidoma literaturii care nu încape într-o sală, într-o carte, într-o generație, și Festivalul „Vrancea literară” a trecut din suflet în suflet, asemenea unei flăcări purtate cu grijă prin întuneric. De aceea, „Vrancea literară” trebuie să continue: ca dovadă că încă există oameni care cred că o carte poate schimba o după-amiază, o întâlnire poate schimba o prietenie, iar un cuvânt spus la timpul potrivit poate, uneori, schimba un destin.
Desigur că, la fel cum toate se sfârșesc la un moment dat, și Festivalul s-a încheiat. Oamenii au plecat, luminile s-au stins. Și, totuși, undeva, nevăzut, cuvântul continuă să lumineze. Iar oamenii vin în jurul lui pentru aceeași nevoie ancestrală: să afle povești, să le spună pe ale lor și să simtă că aparțin unei istorii mai mari decât propria biografie.
Geta Lipovanciuc, membră a UZPR, filiala Chișinău