AFnews„Cuvântul kitsch desemnează atitudinea celui care vrea să placă cu orice preț și unui număr cât mai mare […] estetica mass-media a devenit inevitabil cea a kitschului; și pe măsură ce mass-media îmbrățișează și ni se înfiltrează în viață, kitschul devine estetica și morala noastră cotidiană.”
Milan Kundera, Discursul de la Ierusalim
De fapt ce este KITSCH-UL? Este un cuvânt foarte des folosit, dar foarte rar el defineşte cu precizie, cu rigoare (aș îndrăzni să spun științifică) fenomenul. După majoritatea surselor accesibile (desigur, prin internet, așa cum se practică astăzi. Documentarea prin studierea de cărți, enciclopedii, autori și volume vechi și noi la bibliotecă, adică prin metoda clasică de studiu intelectual, este elegantă, validată de știință și de savanți, în timp ce studiul rapid, pragmatic, așezat în fața calculatorului de pe birou sau al tabletei la o cafenea dotată cu „wi-fi” este, prin opoziție, metodă „kitsch”) cuvântul este de origine germană.
În „Le Kitsch, entre ”mauvais goût et subversion”, Camille Mourier et Germain Pluvinage,Projet final d’étude, Mention Recherche,( http://bureaufaceb.com/recherches/theories/le-kitsch-entre-mauvais-gout-et-subversion/) autorii cred că termenul are origini germane, provenind de la cuvântul „verkitschen”, ceea ce înseamnă „a vinde foarte ieftin”, „a vinde sub preț”, „a da de pomană”, sau de la verbul „kitschen” – „a renova, a revinde obiecte vechi”, sau chiar „a aduna deșeuri din stradă”.
În vocabularul curent, (dupa Oxford Dictionnary) termenul are semnificație de „artă, obiect sau proiect considerat a fi de prost gust din cauza unei decorațiuni excesive sau prea sentimental, dar uneori apreciat într-un sens ironic. Lampa din piatră de lavă este un exemplu bizar de kitsch al anilor 60”. Larousse-ul merge poate puțin mai departe prin definiția dată : „fals, copie, se spune despre un decor, despre o operă de artă al cărui prost gust, recte evidentă vulgaritate, voită sau nu, plac la unii și dezgustă pe alții”, legând termenul „Kitsch” de vulgaritate. După cum se poate lesne constata, termenul nu prea are blazon nobiliar, fiind peiorativ, aș spune chiar de „second-hand” și se referă în primul rând la preferințele „plebei”, „vulgului”, fiind el însuși un fenomen plebeu, vulgar… dar foarte popular.
În această situație este important să definim termenii, pentru a nu cădea în păcatul confuziei.
Etimologic, cuvântul „plebe” vine din latină: Plebs, plebis, “poporul mărunt și comun al unui oraș” (Larousse) sau, după Oxford Dictionnary, „poporul comun din Roma antică, în contrast cu patricienii și mai târziu și cu nobilimea senatorială sau cu ordinul cavalerilor, populație. In acea vreme, „plebeii” reprezentau proprietarii de pământ între cetățenii Romei antice. Ei nu făceau parte din clasa privilegiată a patricienilor, iar un membru al acestei clase era catalogat drept „plebeu” (plebeus).” Astăzi, termenul este utilizat mai mult peiorativ, cu referire la clasa de mijloc – inferioară și adeseori la o persoană inferioară, comună sau ignorantă.
Cuvântul „plebeu” nu este prea îndepărtat ca sens de cuvântul „vulgar”. Tot cu origine latină, „vulgus” înseamnă : publicul, mulțimea, multitudinea, masa, comunitatea umană. Vulgarul, populația, mulțimea soldaților, soldatul simplu, armata, trupa. Expresia „vulgo narrare” înseamnă a povesti la toată lumea. A face ceva „in vulgus” înseamnă a face acel lucru în public, în mod public. „Ad vulgum” : în public, în mod deschis, în ochii tuturor. (apud Larousse).
In completarea termenilor de mai sus, cuvântul „popor” (Populus), înseamnă „poporul având aceleași legi”, populație, mulțime, multitudine, locuitori ai unei regiuni, ai unui oraș, țară, regiune, poporul roman în opoziție fie cu senatul, fie cu plebeii (Larousse).
Iată trei termeni înrudiți (plebs, vulgus, populus) care, cu timpul, au căpătat conotații negative (primele două) si pozitiv, cel de la treilea. In ziua de azi, „poporul” este format și din intelectuali și din „plebei” și din „vulgari”.
Revenind la „Kitsch”, constatăm că el există ca fenomen încă din vechime, chiar fără să fi fost creat încă termenul care să îl desemneze. „Kitschul” se regăsește, practic, peste tot. Parafrazându-l pe George Lesnea (1902-1979) s-ar putea spune :
„Kitschul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare.”
Kitschul este nemuritor și ubicuu, fiind peste tot și nemaicruțând niciun domeniu al artei sau chiar al vieții cotidiene. Azi, în momentul în care ne cuplăm la un post de televiziune, deja ne confruntăm cu el în vestimentația sumară, dar plină de sclipici a „vedetelor” momentului, în comentariile plate dar sforăitoare, pline de greșeli de exprimare, ale „moderatorilor-vedetă” , în limbajul confuz și lemnos al politicienilor invitați sau al comentatorilor înțepeniți în proiect. Toate sunt calpe, ieftine, de prost-gust, adică sunt Kitsch ! „Kitschul e-n toate, e-n cele ce sunt”!
Kitschul elitist
Kitschul, la modul general, se vrea expresia frumuseții pure, a unei sensibilități excesive, chiar zaharisite, vădind un sentimentalism ieftin și se adresează în primul rând „plebei”, „vulgului” și nu elitelor. Si totuși, există – mai ales în vremea din urmă, un fenomen deja mondializat, de promovare a unui kitsch elitist. Desigur, în aceast caz, se schimbă însăși semantica cuvântului „elită”, el însemnând nu elita culturală sau intelectuală, ci financiară și, în special, elita financiară recentă a proaspeților îmbogățiți („les nouveaux riches”).
In volumul „La limita vulgarității, tratat de mare pudoare” (Philippe Tretiak, Helene Sirven, Nemira, 2009) autorii afirmă „Cand un Philippe Starck își desenează colecția de fotolii din plastic intitulată Louis XX, el își asumă lipsa de gust și o derută spirituală care explică în întregime reverența și disprețul lui simultane pentru capetele încoronate. Iar când desenează buturugile, pătrunde în mijlocul kitschului. In fine, când expune în galeriile proprii lampadarele cu picioare – kalașnikov, devine cu bună știință vulgar”(p.238).
Iată kitschul legat iremediabil de vulgaritate. Si, dacă la început, kitschul însemna doar ceva ieftin, de mare tiraj, în serie mare, accesibil tuturor, acum kitschul a pătruns și în lumea luxului, în înalta societate, unde a devenit „trendy” (formulare kitsch prin definiție, întrucât toată lumea o folosește inutil, cel mai des fără să cunoască limba engleză, în timp ce în limba română există expresia similară :„la modă”) să lauzi ce laudă toți, să admiri ce admiră toți, să cazi în extaz în fața puișorilor-giganți sau al cățeilor-balon din cauciuc, umflați cu aer, ai lui Jeff Koons. Aceste opere-kitsch au fost expuse până și în palatul din Versailles al lui Louis XIV, unde au creat un ciudat contrast, admirat de unii, detestat de alții.
Conform prezentării de pe pagina de wikipedia, (http://fr.wikipedia.org/wiki/Jeff_Koons) Koons „este unul dintre rarii artiști care au știut să degajeze esențialul curentelor avangariste ale secolului, în special în pop-art, dar este mai ales un artist care cultivă kitschul foarte apreciat de miliardarii proaspăt îmbogățiți – este artistul favorit al marii finanțe și al escrocului american Bernard Madoff – dar apreciat mai puțin de critică. El reia astfel, transformându-le, figurile culturii americane, Popeye, Hulk, Michel Jackson, […] Stilul său poate fi calificat de neo-pop.”
Nu cred că este întâmplător faptul că înainte de a deveni artist, Jeff Koons era un trader (negociant) în materii prime la New York. Omul de afaceri din el a descoperit metoda prin care, cu un minim efort intelectual și artistic, se pot face o mulțime de bani. Procesul de fabricație (el nu creează, el fabrică) al artei sale este vulgar deoarece preia elemente preexistente, aflate în cultura cea mai simplă ca expresie artistică și, în același timp, kitsch, întrucât produsul finit se adresează unei categorii de oameni cu gusturi plebee. El nu face decât să ducă la perfecțiune seriile fotografice colorate al lui Andy Warhol, sau creațiile lui Claes Oldenburg cu „ready-made”-urile (produse de-a gata) sale. Prin reproducerea în ipsos a unor obiecte banale, de uz curent, sau de produse alimentare, el se încadrează perfect în definiția kitschului ca obiect de artă „falsă, copie, […] o operă de artă al cărui prost gust, recte evidentă vulgaritate, voită sau nu, place la unii și dezgustă pe alții”.
Aceste opere de artă kitsch au fost create pentru a stisface nevoia de exhibiționism a noilor îmbogățiți. Pentru că arta kitsch elitistă este cu precădere exhibiționistă. Este de genul „m’as – tu – vu”, obiectele cerând să fie văzute, admirate – poate în primul rând nu ca opere de artă, ci ca valoare financiară încorporată în ele. De aceea ele sunt, de obicei, de mari dimensiuni, pentru a nu putea fi evitate. Ele trebuie să ocupe spatiul, să îl invadeze și să domine prin imensitate (vezi baloanele imense cu căței, pui, Mikey Mouse, etc. ale lui Jeff Koons).
Lumea de astăzi este o lume în mișcare. Pe cât de repede se poate prăbusi o dinastie, pe atât de repede se îmbogățesc alții. Aproape zilnic apare câte un nou miliardar în China, în Rusia, în India sau chiar și în țările cu vechi traditii precum Statele Unite, Franța ori Germania. Acești nou-îmbogățiți simt nevoia de-a dreptul fiziologică de a–și expune averea. Ca atare, ei cumpără și expun atât obiecte pretioase, de mare valoare, cât și obiecte vulgare, kitschuri, pe care le alătură primelor fără nicio selecție și discernământ. In atare situație, chiar și obiectele de mare valoare își reduc considerabil impactul, situându-se într-o îngrămădire de obiecte de tip depozit, expuse doar pentru a epata galeria, pentru a orbi privitorii. Operele de artă devin „kitschoase”, sărace în sensuri, vulgare prin aglomerare, prin cantitatea care depășește limitele unei expuneri artistice. Printre obiectele preferate de noii colecționari, alături de picturi clasice, ouă Fabergé și icoane bizantine, se află artefacte moderne tip Jeff Koons, bomboniere din aur, sau producții naive ca banalele picturi cu castele în ruină pe malul lacului din pădure, unde se adapă cerbii…. O astfel de casă-muzeu este și cea a fostului procuror general al Ucrainei, din care putem reda o serie de fotografii circulând de ceva vreme pe internet.
Kitschul intimist
In general, acesta este un kitsch domestic, un kitsch cuminte și moralizator. Il găsim în locuințele oamenilor simpli dar demni și obiectele din această categorie combat încălcarea regulilor de bună-cuviință. Astfel, alături de picturi considerate serioase, cum ar fi portretele la comandă, tablourile cu teme alegorice, istorice ori religioase de mari dimensiuni, etc., au aparut niste tablouri de dimensiuni mai mici (deci mai ieftine), cu umor, moralizatoare, probabil la prețuri pe care și proaspăta burghezie a secolelor XVI – XVII, formată din meseriași și comercianți, putea să și-o permită. Aceste picturi erau probabil destinate pieței, menite să asigure un venit constant artistului, fiind pe placul „vulgului”, al oamenilor simpli care puteau să le cumpere. Pe de altă parte, oricine putea să priceapă mesajul direct al tabloului. Intr-un cuvânt, o pictură pe placul și pe gustul plebei, am putea spune astăzi : un „ kitsch”.
„Atunci când Jacob Burckhardt (1818 – 1897) a publicat „Pictura de gen neerlandeză” (1874), tablouri având ca subiect scene din viaţa de zi cu zi, cu personaje muncind, distrându-se, mâncând, făcând gesturi banale, erau considerate încă a avea o importanţă minoră într-o istorie a artei dominată de portrete, peisaje şi lucrări cu teme religioase sau istorice”, scrie Edward Sava, în România Literară (http://www.romlit.ro/czanne_mir_i_pictura_de_gen_neerlandez „). Scenele de gen înfățișau oameni simpli, în situatii cotidiene, pe stradă, din interior sau chiar din taverne. Această denumire (pictură de gen) i-a fost dată ca un fel de „pedeapsă” încă din secolul XVIII pentru că reprezenta o categorie nesemnificativă din punct de vedere artistic, dedicată amuzamentului burghezilor (adică plebei, vulgului). In pictura reprodusă mai jos, David Teniers cel Tânăr prezintă o scenă probabil destul de des întâlnită în acea vreme, în care un țăran bătrân profită de o tânără slujnică pe care o mângâie în grajd, în timp ce soția sa îl urmărește din ușă. Prin modul de reprezentare ca o caricatură, a țăranului bătrân, tânăra slujnică fiind prezentată ca o fată frumoasă și care nu prea pare de acord cu gestul bătrânului, pictorul se situează clar de partea moralei, a tinerei și împotriva bătrânului vicios care profită de poziția sa socială și de faptul că el este stăpânul fetei. Pedeapsa pe care o va primi pentru fapta sa imorală se prefigurează prin prezența soției care urmărește scena din ușa grajdului.
Până la finele secolului XIX pictura de gen era considerată a nu avea mare valoare artistică, fiind un gen minor care se adresează oamenilor simpli. Abia dupa această dată, prin trecerea timpului și prin aprecierea tehnicii picturale de înaltă ținută artistică, pictura de gen a fost încadrată într-o categorie mai nobilă a artei, ocupând astăzi un loc important în istoria artei în general și a picturii în special.
Timpul trecând și picturile devenind mai scumpe dar, mai ales, apărând noi tehnici (fotografia) și noi procedee artistice, locul acestor picturi moralizatoare (de sorginte protestantă) a fost luat de alte forme de manifestare artistică mai ieftine și care puteau fi achiziționate cu un efort financiar foarte redus, sau chiar puteau fi realizate în gospodărie. Așa au apărut în bucătăriile gospodinelor „peretarele”. Acest gen de kitsch a pătruns la noi venind dinspre Germania, unde a fost și o metodă de educare a populației în respectul față de părinți, față de biserică și, mai ales, față de valoarea muncii. Apoi a devenit o modă, lumea acordând tot mai puțină atenție fondului și mai multă atenție formei. Astfel a devenit aproape obligatoriu ca, în fiecare gospodărie care se respectă, să fie afișate astfel de peretare, fără de care gospodina ar fi părut „în afara lumii bune”. Ele s-au răspândit în special în Transilvania și Banat, atât în cadrul populației germane cât și în cea maghiară sau română. Iată căteva exemple de peretare :
Această formă de artă naivă a fost extrem de răspândită, practic în toată Europa, însă a dispărut odată cu introducerea forţată a comunismului și a atitudinii anti-mic-burgheze, caracterizată tocmai prin existența acestor lozinci moralizatoare. Ea a fost înlocuită de celebrii peşti de sticlă, de danteluţele de pe toate rafturile și alte mici artefacte ieftine, destinate să satisfacă nevoia cotidiană de frumos a oamenilor simpli, a “plebei”, a „vulgului”.
Kitschul ca revoltă
Odată cu schimbarea de regim, ne confruntăm cu fenomenul kitsch pe stradă, în reclamele găunoase și supralicitate, în vitrinele pline de blugi de damă moderni, cu talie joasă, care lasă fesele la vedere (indiferent dacă sunt aspectuoase sau greţoase), de pantaloni ai „băieților-de-băieți”, cu fundul în dreptul genunchilor și cu talia sub nivelul fundului, în tatuajele tot mai impozante și mai atotcuprinzătoare ale tinerilor, la cinema, unde ni se servesc filme siropoase, sau în librăriile pline de romanele Sandrei Brown, ș.a.m.d. … In eseul „La limita vulgarităţii, tratat de mare pudoare” (Philippe Tretiak, Helene Sirven, Nemira, 2009) amintit mai sus, autorii constata că „poate ar trebui să admitem că vulgaritatea este o formă de protecţie, o formă de politeţe, o manieră de a ține la distanță, de a-și ascunde ruşinea? O faţadă? O brutalitate născută din jenă? Căci tinerii se tem de emoţii, dispreţuiesc romantismul la fel cum îl dispreţuiesc pe intelectual și tot ce percep drept inaccesibil. Intelectualul îi exasperează atât pe ignoranţii de sus cât și pe cei de jos, pe toţi inculţii. Ştie prea mult și e incomprehensibil. Vorbeşte în jargon. E o ţintă pentru caricaturişti.” (p. 265). Mulţimea în cauză, formată din tineri și mai puţin tineri, se află într-o stare de contradicţie permanentă. Pe de o parte, ei se tem de emoţii, de romantism dar, pe de altă parte, ei sunt ahtiaţi după romanţă, după sentimentalism (ieftin, la nivelul lor de cultură), admirând filmele siropoase, citind (în cazul fericit în care citesc) romanele de amor. Pe de o parte îi dispreţuiesc pe intelectualii pe care nu îi pricep, pe de altă parte îi invidiază pentru uşurinţa cu care folosesc cuvinte, expresii, concepte dificile. (Memorabilă a fost, în acest sens, afirmaţia unui tânăr politician român – nomina odiosa – care, vorbind despre un coleg mai experimentat, a afirmat admirativ că „… În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze”). Poate tocmai de aceea ei integrează în limbajul cotidian expresii englezeşti, preluate în mare parte din vocabularul internetului, creând un nou limbaj specific lor. Aici avem de-a face cu un kitsch comportamental mai mult decât cu un kitsch ca manifestare artistică. Adeziunea la un curent sau organizaţie anti-sistem, se face prin adoptarea unei „ uniforme” care nu face decât să ducă la pierderea identităţii persoanelor care îl compun. Putem vorbi despre curente ca Emo, ori diverse mişcări extremiste, neonaziste sau de extremă stânga, black-block-uri, etc., care sunt o chintesenţă a kitschului atât în formă cât și în conţinut. Persoanele care, revoltându-se împotriva societăţii cupide și centrată pe bani, se refugiază în massa uniformă a mişcării respective, cu un comportament și o atitudine ieşite din norma socialmente acceptată (adică din „normalitate”), devin kitsch tocmai prin multiplicarea unui mulaj de grup și topirea lor într-o comunitate „uniformizată”.
Kitschul public (urban)
In paralel cu globalizarea progresivă a pieţelor și a produselor aflate într-o reînoire permanentă, kitschul a devenit unul dintre stilurile cele mai răspândite din lume, prin intermediul produselor de larg consum. Termenul de kitsch, între peiorativ și afectiv, „prostul-gust” asumat, reflectă totuşi un punct de vedere estetic al unor indivizi adeseori cultivaţi, occidentalizaţi. Chiar și istoric, stilul rococo, bulgării de sticlă cu castele pe care cade zăpada când le întorci, ceasurile bavareze cu cuc și danteluţele de pe piesele de mobilier, sunt taxate adeseori drept kitschuri, de obicei cu condescendență și umor.
Acest gust comun, această noţiune de „frumos” cu umor, accesibil tuturor (deci și plebeilor – fără conotaţie peiorativă), expus în văzul lumii, a dus la apariţia kitschului ca decor urban, la kitschul public.
Urmare a creşterii bogăţiei, a ieftinirii produselor de artă, în oraşe au apărut o serie de statui decorative, mobilier urban. Rolul lor este să servească atât ca obiecte de artă utile, care mobilează spațiul, cât și ca specimene de frumos accesibil oricui, pe înţelesul lumii. Cu alte cuvinte un „frumos” fără ascunzişuri, fără subtilităţi, un „frumos” uşor de înțeles dar care, în acelaşi timp, vrea să surprindă cetăţenii prin apariţia lor neașteptată în acel loc, în acea postură. Posibilitatea tehnică de dată recentă de a multiplica în orice cantitate, cu costuri reduse, un monument cunoscut, ori o sculptura reuşită și cu succes la public, a făcut ca oricare oraş să poată comanda asemenea opere menite nu doar a desfăta privirile ci și să creeze posibilităţi de joacă pentru copiii care se pot căţăra pe urșii de bronz, pe caii cow-boy-ilor sau se pot aşeza pe bancă alături de diverse sculpturi-personaje amuzante.
Se poate discuta dacă acest gen de kitsch este necesar sau nu. Insă astfel se pot crea mici pauze amuzante în monotonia orașului, chiar dacă obiectele expuse nu au o calitate artistică ridicată, fiind adeseori doar nişte cópii în bronz, executate în serie mare. Ele sunt utile mai ales în situaţia în care vorbim de oraşe în care blocurile, repetitive și lipsite de fantezie arhitecturală, dau o impresie apăsătoare de tristeţe. Iar dacă edilul care le comandă ar da dovadă de ceva mai multă fantezie, eventual s-ar lăsa sfătuit de un arhitect talentat, atunci ar putea rezulta nişte kitschuri amuzante, care atrag public, creează bună dispoziție și chiar trezesc nevoia de frumos.
Astăzi, sculptorii se întrec în a inventa nişte modele (reproductibile în număr mare dar totuşi, expuse izolat, pentru a nu crea impresia de ieftin și fără valoare) care să fie atât amuzante, fiind în același timp și realizări tehnice de foarte bună calitate. Le găsim mai ales plimbându-ne prin oraşele europene, în special germane, ai căror edili și-au făcut o specialitate în a expune asemenea sculpturi (sau creaţii de mobilier urban) cât mai surprinzătoare, cu umor și care să înveselească atmosfera unui oraş medieval, de vechimea Aachenului.
http://www.trendhunter.com/slideshow/urban-art-installations
Kitschul muzical
Adeseori, cand ne plimbăm pe stradă, pe lângă noi trece câte o mașină cu ferestrele coborâte, din care se năpustește asupra noastră o muzică de sorginte balcanico-țigăneasco-folclorico- ușoară, cu ritm dansant și cu o orchestrație agresivă.
Dacă cineva nu a recunoscut acest gen de muzică, a avut noroc, pentru că el ne-a invadat viața, s-a întins deasupra plajelor, petrecerilor sau locurilor noastră de vacanță.
Este vorba de “manele”.
Acest gen de muzică are de obicei o linie melodică simplă dar obsedantă și cu o orchestrație elementară punând accentul pe text. Textele lor sunt în ton cu melodia, adică siropoase, lăcrimoase, zaharisite, vădind un sentimentalism ieftin, alteori de un umor gros, trivial și vulgar, care se adresează în primul rând „plebei”, „vulgului” și nu elitelor.
Acest gen de muzică, apărut destul de recent, a înlocuit celebrele “cântece de mahala”, cu melodii frumoase și texte care puteau avea uneori chiar valențe poetice. Manelele au audiență la public, atrag spectatori și telespectatori, ca atare au invadat și multe din ecranele mass-media, fiind urmărite de un public tot mai larg. Și se întâmplă așa cum spune și Milan Kundera : „estetica mass-media a devenit inevitabil cea a kitschului; și pe măsură ce mass-media îmbrățișează și ni se înfiltrează în viață, kitschul devine estetica și morala noastră cotidiană”, iar manelele au devenit însoțitoarea programelor noastre folclorico-artistice cotidiene la televizor și la radio.
Concluzii
Kitschul nu aparţine de fapt niciunei categorii de artă: serioasă sau folclor, artă naivă sau academică. El poate fi prezent în oricare dintre acestea. Kitschul nu este de elită sau plebeu, el traversează categoriile și clasele sociale, regăsindu-se, aşa cum s-a precizat și la începutul articolului, „în toate cele ce sunt”. Kitschul este un joc, o artă simplă, care se adresează tuturor claselor și categoriilor sociale. Singurul scop pe care kitschul și-l propune este cel de a cultiva plăcerea, sentimentul, romanţa și – în final – frumosul și să îl facă accesibil atât celor (foarte) bogaţi cât și claselor paupere. Începând cu revoluţia industrială și, mai ales cu finele de secol XX și început de secol XXI, când posibilitatea de a face cópii după orice a ajuns la îndemâna tuturor, la prețuri extrem de reduse, încă regăsim celebri „Davizi” de plastic (reproducerea după David de Michelangelo), frumoşi, roşii în obraz, la prețuri ridicole, găsim și cópii de picturi celebre, pe care dacă nu ni le putem permite în original, le avem în varianta ieftină, adeseori chiar „mai frumos colorate” decât cele originale. Acum, kitschul desemnează toată această „producţie de artă” (artefacte cu pretenţie de artă), de ieftin care se dă drept preţios. In această etapă, kitschul este asimilat cu copia, cu imitaţia, contrafacerea, seria mare, în opoziţie cu unicatul, cu originalul, cu piesa unică. Cine nu îsi permite un original, îl are în copie, imitaţie sau contrafacere, la preţ redus. Puterea sa de atracţie ține de sensibilitatea populară, de foamea de frumos a populaţiei (plebe și elite deopotrivă). Dar tot kitsch este și transpunerea gustului „ieftin” la nivel de unicate vândute extrem de scump la cei ce doresc să posede opere de artă. Și dacă ei nu au acces la un ,,Leonardo da Vinci”, atunci își pot cumpăra un „Koons”…
Kitschul este un izvor de ,,sentimente frumoase” și se poate manifesta prin statuete de plastic, prin flori artificiale care imită la perfecţiune florile naturale (doar că, cu timpul se umplu de praf), prin pitici de gradină, dar și prin gigantice păpuşi gonflabile ale lui Koons, prin hamburgerii de ipsos ai lui Oldenburg, ori seriile de Marylin ale lui Warhol. Kitschul este prezent, de fapt, în fiecare dintre noi, astâmpărând la nivel individual sau public nevoia noastră de frumos, de romanţă și/sau de sentiment, într-o epocă tot mai prozaică, tot mai dezumanizată. Eterna competiţie pentru locurile de muncă, pentru bani, pentru supravieţuire, lasă tot mai puţin loc sentimentului și frumosului, „urâtul” fiind ubicuu și impunându-se fiecăruia dintre noi. Kitschul trezeşte nevoia de frumos din om și demonstrează, dacă mai era nevoie, că fiecare dintre noi are nevoie de vis, de o înfrumuseţare a realului, care să creeze un “înveliş protector” în jurul nostru în fața agresiunii urâtului. De aceea este necesar nu doar kitschul obiectelor individuale frumoase, ci și kitschul urban care poate crea un ambient protector, surprinzător și, mai ales, plăcut ochilor. El constituie un decor atrăgător care, chiar dacă este de suprafaţă, de ambianță, ne apără sufletele de agresiunea vieţii.
Dacă suntem optimiști, atunci kitschul poate fi una dintre multiplele căi spre „frumos” și o recunoastere a faptului că, uneori, și umilul peretar poate să deschidă drumul spre un „frumos” mai elevat, fiind un prim pas spre cultura adevărată, spre ARTĂ.
Adaugă un comentariu