Elena Moșuc, Regina cu voce de înger

Există voci care impresionează și voci care rămân. Vocea Elenei Moșuc aparține acelei rare categorii care transformă sunetul în memorie. În gala dedicată operei italiene, alături de Orchestra Simfonică București, sub conducerea dirijorului David Crescenzi, soprana a făcut ceea ce foarte puțini artiști mai reușesc astăzi: a suspendat timpul.

Belcantoul, în mâinile multora, poate deveni demonstrație. În glasul ei, devine destin. Fiecare frază părea sculptată din lumină și respirație, fiecare sunet avea transparența unei ape adânci. Nu exista ostentație, nici triumf tehnic afișat cu vanitate. Totul curgea cu noblețea aceea aproape dispărută a marilor școli italiene, unde virtuozitatea nu strivește emoția, ci o ascunde delicat în interiorul ei.

În „Casta Diva”, sala întreagă părea că respiră odată cu ea. Frazele lungi, aproape imposibile, se desfceau lent, asemenea unor voaluri albe purtate de vânt. Pianissimele ei nu se stingeau, ci înfloreau tăcut, ca lumina lunii pe marmură. Era acel filatto rar, acea messa di voce pe care nu o poți învăța doar din tehnică — fiindcă vine dintr-o disciplină interioară a sensibilității. Sunetul nu apăsa niciodată. Plutea. Și tocmai această lipsă de greutate făcea emoția atât de sfâșietoare.

La multe soprane, Bellini devine monumental, aproape rece, ca o statuie admirată de la distanță. La Elena Moșuc, însă, muzica păstra căldura unei ființe vii. Nu dramatiza excesiv, nu căuta lacrima facilă. Construia emoția din nuanțe infinitezimale, din umbre și lumini vocale, din mici vibrații ale sufletului strecurate printre note. Acolo se ascunde adevărata aristocrație a artei sale: în capacitatea de a sugera fără să forțeze.

Și apoi, aproape miraculos, aceeași voce devenea Musetta — seducătoare, urbană, jucăușă, traversată de scântei ironice și senzualitate luminoasă. Dacă în Bellini timpul părea suspendat, în Puccini timpul începea să danseze. În valsul Musettei, zâmbetul se auzea efectiv în timbru. Acutele nu izbucneau brutal, ci se deschideau ca niște artificii delicate de argint. Totul părea improvizat pe loc, deși în spatele acelei libertăți trăia o disciplină tehnică absolută. Aici se află poate adevărata măsură a marii sale arte: capacitatea de a schimba complet temperatura emoțională a sunetului fără să fractureze vreodată linia interioară a vocii. Puține soprane pot trece de la sacralitatea aproape astrală a Normei la cochetăria incandescentă a Musettei fără ca mecanismul vocal să-și piardă unitatea. La Elena Moșuc, această trecere pare firească, aproape inevitabilă, ca alternanța dintre noapte și dimineață.

Sunt seri care se consumă odată cu ultimele aplauze. Și sunt seri care rămân suspendate în memorie asemenea vitraliilor sonore, filtrând timpul prin culoare și ecou. Recitalul Elenei Moșuc la Ateneu a fost una dintre acele rare întâlniri în care muzica nu mai aparține scenei, ci devine stare de spirit, reverie, destin interior.

Iar când luminile s-au stins și publicul a ieșit din sală în foșnetul nopții bucureștene, ceva din vocea ei părea să fi rămas încă acolo, sub cupola aurită — plutind nevăzut peste oraș, ca o rugăciune care refuză să se termine.

Dincolo de această atmosferă de vis, seara a adus și o surpriză uriașă. Elena Moșuc a prezentat arii complet noi în repertoriul său, piese de coloratură dramatică pe care publicul nu le aștepta. În Aria Abigaillei din Nabucco, soprana a arătat întreaga capacitate dramatică a vocii sale. A urmat aria Lucreziei Contarini din opera I due Foscari, o piesă extrem de dificilă care îmbină dramatismul cu agilitatea tehnică și notele supraacute.

Programul a fost completat de un hit iubit de public, „O, mio babbino caro”, dar și de duetul plin de emoție din Madama Butterfly, cântat alături de tenorul Florin Guzga. Întreaga seară a fost însoțită de Orchestra Simfonică București, condusă cu măiestrie și multă atenție de maestrul David Crescenzi.

Toate aceste momente intense au fost avanpremiera unor mari evenimente. Elena Moșuc va debuta în rolul Abigaille din opera Nabucco pe 18 iulie la Teatrul Grec din Siracusa, urmând apoi spectacole la Teatrul Grec din Tindari pe 4 august și la Teatrul Grec din Taormina pe 7 august.