Dobrogea m-a născut în ziua în care,
căutându-l pe Ovidiu,
am văzut delfini
răsărind dintr-o piatră…
era lângă
farul pentru corabii genoveze
pe care pescăruşi zgribuliţi
gustau din ploaie…
De atunci mă locuieşte Kustenge
şi simt cum timpuri
ascunse în arhivele destinului
dăltuiesc în mine
poveşti pentru o zi de vineri…
Daci vârtoşi din stâncă de Măcin,
cu săbii încovoiate,
se plimbă prin mine
strigând că mi s-au aşezat
în inimă
ca să mă ocrotească…
Dunărea mi-a ajuns sânge
facându-mi din artere derele
ca sa ude cu aghiasma sa
de la botezul Apostolului
încolţirea bucuriilor
şi să împingă zbaturile anilor…
Dobrogea va fi altarul
în care mă voi spovedi,
până la îmbrăcarea cu lut
şi lumină de noapte,
în cerşire a împărtăşaniei
din nemărginirea neştiută şi mişcată,
Pentru veşnicia pironirii…
„Poezia lui Octavian Unc este una mareică, înaintează şi se retrage, ca în dansul nupţial ritualic al unor păsări: unei mişcări impetuoase, a unei provocări, îi urmează una de recul, a unei sfieli, a unei cuminţiri. Suflul poetic pe care-l emană teritoriul dobrogean ţine de acest balans între ceea ce se dezvăluie pentru a se ascunde, între descoperirea unor comori ici şi colo pentru a sugera uriaşe bogăţii îngropate. Neprevăzutul acestui teritoriu punctat de tumuli, care păstrează ceva din amploarea marilor întinderi scitice se aseamănă cu cele ale deşertului, ascunde derele şi este generator de miraje. Ori tocmai acest miraj al Dobrogei încearcă să-l capteze catroptic autorul volumului.”
Angelo Mitchievici
Foto: Irina Airinei
Adaugă un comentariu