„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Psalmul 136
“Să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii;
ba, mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului și a pământului”
(Lord Disraeli, “Tancred”)
Ierusalim … cine nu a auzit vreodată acest nume?
Ierusalimul este mult mai mult decât un oraș, este un simbol, este un vis, este o pradă ! Este singura cetate al cărei model se află în cer, iar Ierusalimul pământesc nu este decât o palidă copie a acesteia.
Povestea sa, extrem de complexă, este o imensă provocare pentru orice autor, fie el romancier, arheolog, istoric al religiilor ori filozof. Este locul în care s-au născut două religii, iar cea de a treia s-a legitimat tot în Ierusalim, prin faptul că Profetul a visat o călătorie și un popas pe stânca pe care s-a realizat legământul dintre Dumnezeu și poporul evreu.
În sfârsit s-a găsit un istoric, Simon Sebag-Montefiore, care a avut curajul „nebun” să scrie istoria sa, cu adevărat enciclopedică : “Ierusalim, biografia unui oraș” (Editura Trei, 2012). El era legat sufletește de acest oraș, dat fiind că antecesorii săi au finanțat cumpărarea de pământ în Palestina, au construit locuințe și au creat locuri de muncă pentru imigranții evrei, începând chiar cu anul 1824 !
Amatorii de istorie, dar și amatorii de povești vor fi încântați să citească această carte care este, pe de o parte, o enciclopedie a culturii europene și a istoriei Orientului Mijlociu, și pe de altă parte, o suită de povești precum cele din 1001 de nopti. Montefiore este un istoric cu o imensă cultură umanistă, este un povestitor înnăscut și, pe deasupra, un om echilibrat, obiectiv … în măsura posibilului. Cartea s-ar putea numi, pe bună dreptate, „Poveștile Ierusalimului”.
Ierusalimul este locul unde s-au născut două civilizații și, în același timp, locul unde se va împlini Apocalipsa, “sfârșitul istoriei” (dar nu cel prezis de Fukuyama, desigur).
Pentru noi, cei care am învățat istoria în Europa, lumea pe care am studiat-o se termină acolo unde începe istoria creștină, adică la Ierusalim. In mod firesc, tot acolo se încheagă o istorie paralelă, văzută din cealaltă parte a lumii, devenită musulmană, începând cu anul 622 e.n., Ierusalimul aflându-se la granița dintre civilizația iudeo-creștină și cea musulmană.
In anul 586 î.e.n. Templul din Ierusalim, cel construit de Solomon, a fost distrus de oștile lui Nabucodonosor, iar în 538 î.e.n. a fost ridicat cel de-al doilea Templu. După aproape șase secole, Templul, reconstruit de Irod cel Mare, a fost din nou distrus de către armatele romane sub comanda lui Titus (70 e.n.) Atunci când orașul era încă sub asediu, Rabbi Yohanan ben Zakkai a fost scos din oraș de către elevii săi într-un sicriu. Odată scăpat din orașul asediat, el a apelat la Împăratul Vespasian (tatăl lui Titus) care i-a acordat favoarea de a stabili sediul sanhedrimului la Yavneh (Jamnia) și de a preda Legea, în ceea ce se va numi Academia din Yavneh. Din acest moment, religia evreiască, rămasă fără singurul Templu recunoscut (spre deosebire de samariteni) a devenit “religia Cărții”, care putea fi transportată oriunde în lume, nu doar în Palestina. Acest moment a fost cel care a permis supraviețuirea poporului evreu și a religiei iudaice, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.
Ierusalimul, rămas fără Templul său, și-a continuat istoria de Centru al Lumii, deoarece, cu câțiva ani înainte, în anul 33 e.n. Isus intrase în Ierusalim. Se spune că el ar fi zis, după Isaia : “Voi dărâma acest templu făcut de mână și, în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi”. Astfel, alături de religia iudaică, cea rămasă fără „templu făcut de mână” – Isus a „clădit” la Ierusalim un nou templu, al creștinismului. Astfel și evreul Isaia și creștinul Isus „vedeau dincolo de orașul real, un Ierusalim celest, care va avea puterea să zdruncine lumea”.
Au trecut peste 600 de ani și Mohamed, în îndepărtata Arabie, a visat că El Burak, calul său, l-a dus noaptea într-o călătorie la Ierusalim, de unde a urcat în cer. Acolo el s-a întâlnit cu Moise, apoi cu Isus, ambii recunoscându-l pe acesta ca ultim profet al Domnului. Indiferent dacă această poveste reprezintă în realitate visul lui Mahomed, ori este o legendă inventată de Abd al Malik, pe atunci calif, cu scopul de a-și asigura legitimitatea în fruntea Ummei (a comunității musulmane), în competiție cu emirul de la Mecca, cel care voia întreaga putere, ea a creat legătura dintre Islam și Ierusalim și a legitimat noua religie ca “adevărata revelație a lui Dumnezeu, Islamul”. In acest scop, Abd al Malik a ridicat, sacrificând toate veniturile sale pe șapte ani, Domul Stâncii, (moscheea Omar), reconstruind astfel fostul Templu evreiesc, însă dedicat acum noii religii, tocmai pe locul paradisului lui Adam, al altarului lui Abraham și al locului unde David a gândit, iar Solomon a construit Templul primei religii monoteiste.
Desigur, povestea Ierusalimului a continuat, acesta fiind martorul înfruntarii intre musulmani și creștini, în anul 1099 aparând efemerul Regat Creștin al Ierusalimului. Orasul a revenit apoi sub dominația Islamului odată cu cucerirea sa de către Salah ad Din (Saladin) in 1187.
In interiorul zidurilor orașului, în întunericul palatelor, s-au perindat nenumărați conducători vremelnici ai Ierusalimului etern. Sângeroase lupte pentru putere au făcut numeroase victime printre cei care doreau să îl stăpânească, indiferent dacă erau rude între ele, sau nu.
Și timpul a trecut, Ierusalimul aflându-se mult timp sub stăpânirea otomană care a preluat rolul de conducător al credincioșilor musulmani. Însă niciodată Ierusalimul nu a rămas fără locuitori evrei. Și, în 1948, visul de peste o mie de ani al poporului evreu s-a materializat în parte, prin apariția statului Israel recunoscut pe plan mondial. Spun în parte, deoarece ca urmare a războiului arabo-israelian din 1948-49, Ierusalimul a rămas în mare proportie sub stăpânire iordaniană. Dar el a continuat să fie un Centru al Lumii, o graniță între civilizația europeană și cea islamică, un teritoriu în care și pentru care și azi se duce o luptă acerbă, deoarece acolo se află Locul Sfânt pentru cele trei religii monoteiste.
Montefiore își încheie cartea cu Războiul de 6 Zile, deoarece, spune el, „Războiul de Șase zile a dus la crearea situației de azi și constituie o concluzie majoră”. Altfel, „s-ar fi impus actualizarea ei aproape oră de oră”.
„Esplanada divină, unde se întâlnesc Cerul și Pământul, unde Dumnezeu îl întâlnește pe om, se află încă într-un tărâm situat dincolo de cartografia umană […] Scăldându-se și răsfățându-se în lumina soarelui, el își merită numele aurit. Dar Poarta de Aur rămâne încuiată, până la venirea Zilei de Apoi.”
Foto: Irina Airinei
Felicitări.Mi-a plăcut,unele le știam,altele le-am aflat.Vă mulțumesc.
Ce se înțelege prin moderare?
Fiti mai explicit, va rog frumos.