AFnews
Foto: Irina Airinei
Vastele spaţii geografice în care au locuit, nu i-au împiedicat pe români să-şi păstreze -cu fireşti particularităţi regionale- unitatea de limbă, unitatea de cultură şi cea religioasă.
Într-un articol publicat în Timpul (25 mai 1879) Eminescu scrie despre unitatea prestatală şi aceea statală a poporului român: „ Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constatinopolului, a Atenei şi a Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi… „.
Etnonimele care le-au fost atribuite de străini (valahi, vlasi, volohi în limbile slave, olahi în maghiară, ciribiri în croată, bogdani sau caravlahi în turcă, sinţari sau ţintari în sârba veche, vlahi sau moldovlahi în greacă, ulagh (Al- Awalak/Valahia) în arabă ş.a.) nu au fost adoptate de populaţiile româneşti. Circulaţia mai multor exonime nu i-au împiedicat pe români să folosească doar endonimul rumân sau român. (Acest nume de autoidentificare apare timpuriu în „Apostolul”- „Faptele apostolilor”- tipărit de Coresi la Braşov în 1563, sub formula „Rumâni sântem”; cu siguranţă circula cu mult înainte de această menţionare.) „Termenul de romanus a căpătat definitiv o conotaţie etnică, definind poporul sintetizat în vechiul spaţiu etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale romane, poporul român.”.
De-a lungul timpului, românii, prin personalităţile lor culturale, au fost permanent conştienţi de existenţa unor conaţionali dincolo de hotarele istorice ale statelor în care locuiau. Mai mult, cu ocazia călătoriilor de negoţ sau în campaniile militare, au putut descoperi nemijlocit unitatea lingvistică, obiceiurile şi uneori unitatea de port. De aceea „descoperirea” de care vorbim a însemnat în primul rând o re-descoperire, din perspectiva comunităţii de origine, iar mai târziu al conştiinţei de neam.
Din cauza dimensiunilor, în mod inevitabil, restrânse ale unei astfel de prelegeri, conţinutul prezentei comunicări ar putea fi considerat doar un eseu asupra bibliografiei temei: autori şi cărţi, care au contribuit la cunoaşterea răspîndirii românilor în lume. Încercăm să răspundem la o întrebare simplă: când şi cum a descoperit România comunităţile românești din afara hotarelor sale ? (Aici ne concentrăm pe comunităţile româneşti din vecinătate). Desigur, istoricii au inclus, în naraţiunea cronologică, toate informaţiile disponibile la un moment dat despre fragmentele noastre etnice.
Noţiunea de român de pretutindeni a lărgit însă aria de preocupări introducând un punct de vedere fundamentat pe sentimentul împărtăşit de apartenenţă şi un interes autentic pentru soarta acestor conaţionali. Pe scurt, au fost consideraţi „de-ai noştri”. În acest sens este pilduitoare precizarea pe care o găsim în memoriul adresat sultanului în 1860 de către COSTACHE NEGRI- la vremea aceea reprezentantul Principatelor la Constantinopol- prin care solicita ameliorarea situaţiei românilor balcanici: „ Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români… Nu, nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem departe de dânşii… Nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conştiinţa naţionalităţii lor şi să-şi păstreze limba şi datinile”. Poziţia formulată de Costache Negri a reprezentat şi a rămas astfel până în 1944, un obiectiv urmărit consecvent în acţiunile politice şi diplomatice ale statului român.
Noţiunea de „român de pretutindeni”, chiar dacă reprezintă un anume grad de ambiguitate a câştigat dreptul de expresie. Formula ca atare e folosită, pentru prima data de SIMION MEHEDINȚI, care îşi dedică manualul din 1903: „Pentru românii de pretutindeni”. Până la consacrarea acestei noţiuni s-au folosit, în funcţie de autor, expresiile: „români din afara graniţelor”, „din jurul României”, „din străinătate”, „de peste hotare” sau, mai rar, „români megieşi”, împreună cu termeni înrudiţi- dar purtători de sensuri diferite: comunităţi istorice, diasporă, emigraţie. Legea Nr. 299/2007 privind românii de pretutindeni oferă o definiţie generală acestor categorii de naţionali incluzând aici „persoanele ce-şi asumă liber identitatea culturală românească, persoane de origine română şi cele aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României.” (art. 1, alin. 1). Legiuitorul adaugă în art. 2, lit. a) „ Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit” şi respectiv, art. 2, lit. b) „românii emigraţi fie că au păstrat sau nu cetăţenia română şi descendenţii lor”.
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, cu puţine dar notabile excepţii, referinţele la românii de pretutindeni sunt puţine. Excepţiile privesc cele trei ţări româneşti Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, care şi-au găsit locul în relatările istorice, dat fiind şi legăturile permanente pe care le-au stabilit de-a lungul timpului. În acest context considerăm emblematică PREDOSLOVIA LUI VARLAAM la „Răspunsul împotriva catehismului calvin”, tipărită în anul 1645. Adresându-se creştinilor ortodocşi din Ardeal- cărora le era destinată critica sa teologica- Mitropolitul Sucevei şi Arhiepiscopul Ţării Moldovei îi numeşte: „Iubiţi creştini şi de un neam (românesc) cu noi…”.
MIRON COSTIN scrie în Cronica polonă (către 1684) în legătură cu Macedonia: „Este acolo un ţinut mare care se numeşte România (în realitate Rumelia) şi acel ţinut este o colonie romană.”
Stolnicul CONSTANTIN CANTACUZINO în principala sa cronică Istoria Ţării Româneşti (elaborată către 1706) îi menţionează pe vlahii sud dunăreni, adică aromânii, ca aparţinători poporului român.
Domnitorul Moldovei, DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723), cu experienţa şederii în Imperiul Roman- de care aminteşte de altfel- susţine originea comuna a românilor nord-dunăreani și a românilor transdanubieni. În Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (1714), afirmă: „Astfel astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, misyenii, basarabenii şi epiroţii se cunosc pe sine cu toţii cu numele cuprinzător nu vlahi, ci români, iar limba lor neaoşe îi spun limba română.” În „Descrierea Moldovei” (1716), Cantemir reia discuţia subliniind că prin limbă şi numele lor comun, românii sud-dunărenii sunt parte a poporului român.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, SAMUIL MICU (către 1792), PETRU MAIOR (1812) menţionează românii de dincolo de Dunăre, observând că au aceeaşi limbă ca a celor nord-dunăreni. Gheorghe Şincai e un caz special, deoarece menţionează şi românii de la nord şi de la răsărit, precizând că neamul românesc e împrăştiat prin „Noua Dacie”, Bulgaria, Macedonia, Tracia, dar şi… Crimeea, Podolia, Pocuţia, Pesta şi celelalte târguri de dincoace de Tisa. (Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, 1780). ION BUDAI DELEANU, autorul „Ţiganiadei”, la aproape trei decenii de la anexarea Bucovinei de către Imperiul Hasburgic, întocmeşte memoriul „Scurte observaţii asupra Bucovinei”. Lucrarea este redactată probabil în 1803, atunci când autorul ocupa funcţia de consilier în Guberniul din Lemberg(Liov), dar va vedea lumina tiparului abia în 1894, tradusă în româneşte de Gheorghe Bogdan Duică. Budai Deleanu consideră că moldovenii din Bucovina sunt de origine română, „caracterul lor principal şi în general al tuturor românilor, este o iubire puternică pentru neatârnare şi libertate”; ei au: „o mare adeziune la Ţeară, locul în care şed, familie, obiceiuri, din care cauză rar emigrează…” Concluzia lui I. B. Deleanu, menţionată la finalul dării de seamă, este surpinzătoare şi am spune neobişnuit de îndrăzneaţă pentru un oficial gubernial: „Desigur! Să însumăm toate acestea şi să exclamăm: o, nefericită Bucovină!”.
Cărturarii aromânilor sud-dunăreni descoperă şi ei comunitatea de origine a aromânilor şi a românilor. Aromânii se identificau ca vlahi- cum îi numeau grecii- dar curând se vor recunoaşte ca aparţinători a spiţei româneşti. GHEORGHE ROJA (născut la Monastir) tipăreşte în germană şi greacă, la Pesta, în 1808, „Cercetări asupra românilor sau aşa numiţilor vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre”. Roja afirmă: „ Numele de români este astăzi propriu naţiunii mele, precum şi fraţilor noştri care se găsesc în Transilvania, Vlahia şi Banat…”.
DANIIL DIMITRIE PHILIPPIDE foloseşte primul termenii de România şi români, în loc de Vlahia şi vlahi. Lucrările sale „Istoria României şi Geografia României” sunt publicate la Leipzig în anul 1816, dovedind o bună cunoaştere a subiectelor: „Mai mulţi români răspândiţi dincolo de Dunăre… se numesc ei înşişi până astăzi români în propria lor limbă românească”. (De notat că autorul nostru e revendicat de greci drept „savant grec”- deşi, cum afirmă Valeriu Papahagi- nici un grec autentic nu le-ar fi zis românilor altfel decât vlahos). De altfel, în Geografia României, Daniil Philippide îi include şi pe românii din Macedonia.
La rândul său, MIHAIL KOGĂLNICEANU menţionează „valahii transdanubieni” în istoria sa (1837), referindu-se mai ales la Petru şi Asan din dinastia Asăneştilor (1182-1280). El insită că valahii de pe muntele Hemus: „nu se confundă cu bulgarii, ci se numesc români (aromâni), alte nume care li se dă, le privesc ca pe insultă.” Ei rămân în Tracia şi Macedonia, cunoscuţi drept cuţovlahi (Pind), morlaci (Bosnia), ţîntari (exonim folosit de sârbi sau maghiari), maurovlahi (Dalmaţia).
În primele decenii ale secolului al XIX-lea se înmulţesc studiile dedicate tulpinilor poporului român, volume întregi fiind dedicate subiectului în locul succintelor menţiuni anterioare.
O personalitate autentică şi un precursor a fost IOSIF (IOAN) GENILIE, considerat a fi creator de terminologie geografică în limba română. Era născut în Transilvania, la Sălişte, şi din 1832 funcţionează ca profesor de geografie şi de „hronologie” la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În 1835, tipăreşte la Bucureşti, în tipografia lui Eliad, un prim manual de „Geografie istorică, astronomică, naturală şi civilă, a continentelor în general şi a României în parte”. Profesorul precizează: „S-a tipărit spre întrebuinţarea tinerimii din clasele de umanioare.” Erudiţia lui Genilie este admirabilă, date fiind puţinele surse, şi acelea parţiale, de care dispunea la timpul său. Când prezintă poporul român, indiferent de regiunile în care locuieşte spune: „ Aşa Romănimea sau toată naţia romănească este peste cinci milioane suflete, din carii la două sunt subt Austria, iar trei în Romania, ş.a.”. Ce este ţara? „Este acum pământul dintre Carpaţi, Dunăre şi Prut, cuprinde staturi sau ţări: România şi Moldova, apoi Transilvania şi alte ţinuturi şi colonii Româneşti vechi, 10 cu totul.” Profesorul Genilie foloseşte pentru prima dată, după ştiinţa noastră, termenul geografic de Transnistria, explicând „Transnistranii sânt romanii carii lăcuiesc în Transtiria [Tyras] sau Transnistria peste Nistru”. Iosif Genilie identifică și alte ţinuturi în care locuiesc românii, vorbind şi de „Transistrani sau aurelianii care locuiesc peste Dunăre” [Istru], dar şi de „Transtizanii care locuiesc în Transtizia, pe lângă râul Tisa, spre răsărit şi apus de el”. Putem remarca influenţa pe care au avut-o manualele şi cursurile prof. Genilie, autoritatea de care se bucura asupra generaţiei de la mijlocul secolului XIX. Spre exemplificare, notăm că DIMITRIE BOLINTINEANU, el însuşi cu ascendenţă aromână , frecventează „Sf. Sava” şi ulterior a sprijinit înfiinţarea şcolilor din Balcani. Călătoreşte la sud de Dunăre şi publică în 1863 o relatare a „expediţiei sale”, sub titlul „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Atos sau Santa Agora”. În calitate de ministru al cultelor şi a instrucţiunii publice, contrasemnează decretul lui Al. I. Cuza prin care elevul D. Athanasescu din Macedonia primeşte ajutor domnesc „întru întoarcerea sa spre a deschide acolo o şcola primaria (pentru) înveţiaturile limbii române.”.
După anexarea în anul 1812 a Moldovei răsăritene, Imperiul Ţarist a îngrădit circulaţia transfrontalieră, păstrând doar două puncte de trecere. Ca atare, relatările sunt rare și superficiale. Fireşte, nu putem afirma că Basarabia ar fi fost o descoperire. În schimb, neîmpăcată cu pierderea Basarabiei, Moldova îşi afirma cum putea interesul pentru ţinutul răpit. Ce l-a determinat pe GHEORGHE SION (1822-1892) să întreprindă în 1857 o călătorie peste Prut? După războiul Crimeei, la Congresul de la Paris, Rusia se vede nevoită să cedeze Moldovei partea de sud a Basarabiei. Dacă urmărim itinerarul lui Sion, observăm că drumurile sale, coincid întocmai cu cele trei „judeţe dunărene” (Cahul, Bolgrad, Ismail). Broşurica (108 pagini, format mic) publicată de G. Sion, poartă titlul „Suvenire de călătoria în Basarabia Meridională” şi apare la Bucureşti, în 1857. Sion trece prin Leova, Cahul, Vulcăneşti, Bolgrad şi îsi încheie drumul la Ismail. Observaţiile sale sugerează o preocupare precisă- pregătindu-se parcă pentru o informare oficială- pentru starea celor trei judeţe la momentul reîntoarcerii lor în hotarele Moldovei. Sion vorbește despre „starea morală a ţăranului”, „ceva despre cler” (imperiul înfiinţase aici propria eparhie, condusă de ierarhi ruşi), „despre şcoli şi naţionalitate”, „despre lipoveni”, „colonişti” (deja avusese loc o amplă colonizare cu populaţii străine, în special în sudul Basarabiei), „şcoli şi privilegii”, „starea actuală a cetăţii Ismail”. („Suvenirele” lui Sion sunt tipărite în alfabet chirilic; nu am reuşit să identificăm nici o ediţie ulterioară tipărită în alfabet latin).
În 1860 se elaborează regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române. Statutul nu va fi aprobat decât în 1866. Membrii urmau să fie aleşi dintre personalităţile culturale afirmate în toate ţinuturile româneşti, inclusiv aromânii. Prima şedinţă are loc în 1867, când i se schimbă denumirea în Societatea Academică Română. În 1879, Societatea este decretată instituţie naţională şi rebotezată Academia Română. Lista membrilor fondatori cuprindea următoarele personalităţi din afara ţării. Din Transilvania: GEORGE BARIŢIU, TIMOTEI CIPARIU, GAVRIIL MUNTEANU și ALEXANDRU ROMAN, profesor de limba romana la Universitatea din Budapesta, deputat în Parlamentul ungar. Din Basarabia: ALEXANDRU HAŞDEU – tatăl lui Bogdan P. Haşdeu, ION STRĂJESCU şi CONSTANTIN STAMATI. În 1888 Academia Română îl primeşte ca membru de onoare pe ION SURUCEANU (1851-1897) istoricul basarabean, care a întemeiat „Muzeul Antichităţilor din Pontul Scitic” de la Vadul lui Vodă. Din Bucovina: ALEXANDRU HURMUZACHI, AMBROSIU DIMITROVICI, care va fi înlocuit de folcloristul IOAN SBIERA. Din Banat: ALEXANDRU MOCIONI şi VINCENŢIU BABEŞ. Din Macedonia: IOAN D. CARAGIANI şi filologul DIMITRIE COZACOVICI. Din Maramureş: IOSIF HODOȘ (HODOȘIU). Prin însuşi actul său de fondare, Academia a rămas până în prezent, forul care a reuşit să grupeze toţi oamenii de cultura proeminenţi ai poporului român, din ţară sau „de pretutindeni”.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, interesul pentru românii aflaţi dincolo de hotare devine o constantă în diplomaţia şi politica oficială. Se extinde totodată și aria de cercetare pentru a cuprinde și zonele mai îndepărtate, neglijate anterior, sau chiar necunoscute. În această perioadă îşi începe activitatea TEODOR BURADA (1839-1923), care îşi propune să cunoască, pe cât i-a stat în putinţă, toate comunităţile cu populaţie românească. Începând din anul 1880, după ce publică la Iaşi „O călătorie în Dobrogea”, provincie intrată în componenţa României cu doi ani înainte, Burada începe să studieze, la faţa locului, ţinuturile locuite de conaţionalii săi. În 1890 publică „Cercetări despre şcoalele româneşti din Turcia”, după care, programatic, îşi intitulează toate cărţile „O călătorie la…: românii din Bithinia/Asia Mică” (1893) în, satele moldoveneşti din gubernia Cherson/Rusia (1893), românii din Moravia-cu figuri în text şi cu Charta Valahiei de Moravia (1894), românii din insula Veglia/Dalmaţia (1895), în satele româneşti din Istria- aici îl descoperă pe Andrei Glavina, pe care îl recomandă pentru studii în Bucureşti (1896), românii din Silesia Austriacă (1896), românii din gubernia Kamenitz-Podolsc/ azi Ucraina (1906) şi, ultimul titlu dedicat românilor din afara hotarelor, „O călătorie la vlahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia”(1908). Prin lucrările sale dedicate acestor români, TEODOR BURADA reprezintă, fără discuţie, cel mai asiduu cercetător al comunităţilor naţionale din străinătate.
După inaugurarea (1875) Societăţii Geografice Române, GEORGE ION LAHOVARI- secretarul general al societăţii are iniţiativa de a publica seria de Dicţionare geografice ale provinciilor române în afară de regat. Astfel apar, sub semnătura lui ZAMFIR ARBORE, Dicţionarul geografic al Basarabiei (1904) şi Dicţionarul geografic al Bucovinei (1908), datorat lui EMANUIL GRIGOROVITZA. Celelalte dicţionare planificate- Transilvania, Bulgaria, Serbia, Macedonia nu au mai fost realizate.
Menţionăm totodată Enciclopedia română, coordonată de CORNELIU DIACONOVICI, lucrare care apare la Sibiu între anii 1898- 1904, în trei volume. Apărută sub auspiciile „Asociaţiei Transilvane pentru literatura şi cultura poporului român” a fost prima enciclopedie românească (numită şi Enciclopedia Astra). Aici găsim articole despre naţionali din afara ţărilor româneşti, dar şi un articol distinct, foarte bine documentat despre numărul şi răspândirea românilor.
Adaugă un comentariu