Felix Caroly: „Am fost uitați!” (I)

Actorul, poetul și dramaturgul Felix Caroly s-a născut la 3 martie 1933 la Iași. În 1950 devine student la Institutul de Artă Teatrala și Cinematorgrafică „I.L.Caragiale” din București. Era un tânăr tras ca prin inel, cu părul blond și cârlionțat. „Datorită fizicului – va spune el mai târziu – am interpretat în special repertoriu clasic, fiind scutit astfel să joc roluri aberante ale unor tot atât de aberante piese ale timpului”. Iar a doua imagine se referă la mobilitatea și expresivitatea feței, la starea de permanentă mișcare a corpului, calități care îl vor defini ca pe unul din cei mai înzestrați mimi ai teatrului românesc, fondatorul primei școli de pantomimă din România. Cunoaște câțiva ani de succese și satisfacții artistice pe diferite scene din București, la radio și la televiziune. Își face debutul literar în 1956 la „Revista tânărului scriitor”. Este autorul comediei “Cu capul în nori”, jucată la teatrul „Ion Creangă” din București, în 1965. Scrie scenarii de pantomimă pentru televiziune, pentru filmul “Casa neterminată” și spectacolul “Pantomimă și dans” la Teatrul Evreiesc de Stat, din București, în 1964.
În 1958 se înscrie, însă, pentru emigrare în Israel, împlinind astfel un vis mai vechi al familiei sale. Dar a trebuit să aștepte 12 ani până i s-a aprobat plecarea. Din acest moment drumurile i se cam închid. Devine un marginal, un exclus și așa cum avea sa spună esteticianul și criticul Andrei Strihan (fostul său prof. la IATC), „trăind o cumplită moarte civilă”.
UITAȚII
Am fost uitați!
Cutia poștală-i veșnic goală.
Nu mai avem cui scrie,
Că nimenea nu-și dă,
Să ne răspundă-o vorbă,
Vreun pic de osteneală,
De pe tărâmul unde se târâie,
Ori stă.

De ce ne-ar ține minte,
Când anii, în vârtejul,
Ce multe prăpădește,
Ne-a smuls din obârșii,
Fărmându-ne și roada,
Fărmându-ne și vrejul
Ce îmi creștea, de vise,
Mai vii decât cei vii?

Am fost uitați
În zarea ce, destine,
Cătându-și drum besmetic,
Cu ochii-nspăimântați,
Spre haosul și noaptea
Chemată care vine
De cei ce mâine, poate,
Vor fi și ei uitați.

Cu omenească aplecare asupra acestui destin tragic de artist, Getta Berghoff notează în „Caietul din sertar”, acel jurnal al generației de aur a scrisului românesc în Israel:
„În 1970, Felix Caroly imigrează în Israel. Venise încărcat cu un sac plin de speranțe, cu credința vie că, în țara veche-nouă își va redobândi demnitatea de om, grav lezată în România. Și în sfârșit, după atâta amar de vreme de așteptare (așteptarea e uneori, dacă nu de cele mai multe ori, mai greu de suportat, mai angoasantă decât moartea însăși), va putea să-și încline arta actoricească noilor săi concetățeni. Dar, vai! Iluzii spulberate la primul contact cu autoritățile autohtone- îi mărturisea lui Solo Har Herescu: «Am fost primit din partea celor în drept cu o răceală de freezer… Mi s-au închis porțile tuturor teatrelor de repertoriu… Am făcut toate muncile posibile și imposibile… Azi încă, după atâția ani, mă întreb de ce? De ce?’; Mi-e teama să-mi răspund.» De ce? Fiindcă Felix Caroly n-a avut nicicând vocația de luptător. Fiindcă a fost și a rămas un Don Qujote iremediabil. Fiindcă n-a rezistat tupeului nulității, n-a rezistat șireteniei arivistului, nici oportunismului amoral. Fiindcă îl oripila prostia agresivă, infatuată, megalomania deșartă. Fiindcă, mai ales, era total dezarmat în fața indiferenței ucigătoare a semenilor… și s-a retras în turnul său de fildeș dedicându-se trup și suflet poeziei. Poezie în care și-a înecat amarul deziluziilor, singurătatea, îndoielile, credința, patima, dragostea. A transformat poezia într-o ființă vie, cu care dialoga, se confrunta, ca apoi să se contopească cu ea, apolinic, în armonia și măsura pe care exteriorul i le-a refuzat. Fidelă drumului ei, poezia lui Caroly ni se înfățișează ca un extract de viață, paroxistic trăită și încrustată cu viață, cu patimă, cu ură, cu vorbe de stâncă, durere și sânge.(…)”

DE CÂND LUMEA
Bâjbâiala asta necurmată
Prin încrengăturile minciunii,
Rea ca buba neagră-i pentru gloată,
Bună cum e mierea, pentru unii.

Ține de când lumea este lume
Și-o să țină până când rotirea
Poticnită-n ce nu poartă nume,
Prăvăli-va-n haos omenirea.

În Israel colaborează cu proză scurtă și poezie la revistele „Izvoare”, „Ultima oră” și „Orient Expres” unde deține și o rubrică permanentă. Publică numeroase volume de poezie în română și în ebraică, printre care: „Dor de patrie – 1971, „Golem” 1972, „Meteori” – 1973 , „Anotimpul de cenușă” – 1982, „Idoli” – 1984, „La lumina lămpii” – 1985, „Șlefuitorul de lentile” – 1988, „Cu dragoste, cu patimă, cu ură” – 1994,„Zilnicele prăbușiri” – 1995, „Sertarul cu iluzii” – 1998, „Cu și fără ea” – 1999, „Cărarea tăinuită” – 2009. Pictează portrete și peisaje interiorizate. Se stinge din viață în anul 2011.Harry Bar Shalom consemnează: „Cu o adâncă și sinceră părere de rău, am aflat despre dispariția regretatului Felix Caroly. Se purta cu o modestie rar întâlnită, pe meleagurile israeliene, deși era înzestrat cu mult- foarte mult – talent artistic.(…) Îmi amintesc ideea generală a uneia din poeziile sale, versuri în care Felix Caroly ne împărtășește sentimentele încercate la debut (literar-artistic) când artistul, lovindu-se de obstacole, dar împins fiind de ambiția reușitei (pentru a-i bucura pe cei ce-l înconjoară), escalada, una dupa alta, treptele succesului. Precum alpinistul ce se cațără spre piscul de munte. Dar când alpinistul artist ajunge pe culme și privește înapoi, constată că nu mai e nimeni, nici un cunoscut, nici un admirator care să îl vadă, să-l aplaude.”