Felix Caroly: „Se minte, se minte, se minte,/ În fapte, în ochi, în cuvinte” (II)

Felix Caroly: „Sunt cântărețul tristeților mele și ale altora. Un martor lucid al vremurilor pe care le-am trăit. Caut să descopăr adevărul sub toate măștile și în toate situațiile. Scot în evidență urâtul pentru a putea prețui, prin contrast, mai mult, frumosul și sentimentele pe care acesta le trezește în noi. Stigmatizez dezumanizarea noastră, a tuturor, cu durere și disperare, cu duritate și revoltă.”

DE-ATÂTEA ORI
De-atâtea ori mi-am zis că n-are rost
Să mai destăinui gânduri pe hârtie,
Că dau în gropi mereu și că sunt prost,
Cum nu sunt mulți în preajma care-i vie,/
Că nimănui nu-i pasă că-s flămând
De zări întrevăzute doar în vise
Și că le stric hodinele cântând
Speranțe care-n viață-s interzise./
Dar ca bețivii-ntr-una spre pahar,
Mă reîntorc învins de pofte oarbe
Și mă îmbăt cu kile de zadar,
Sorbind amar ca vremea ce mă soarbe.

OAMENI, OAMENI
Clădim ca să avem ce dărâma
Și scriem cărți ca să avem ce arde.
Mereu pierzând cu-aceeași cacialma
De care ne mirăm, porniți în hoarde./
Copiii ni se nasc de când ne știm
Ca să avem, pe urmă, ce ucide
Și iar inaugurăm un țintirim
Cu-aceleași vorbe goale și stupide./
Și-i ungem sfinți pe cei descreierați
Și îi urmăm pe căi fără ieșire,
Apoi cădem în șanțuri, secerați,
De veacuri…ce s-au șters din amintire.

ȘI CA ATÂȚIA
Și ca atâția alții, voi fi și eu uitat,
Sau poate vor rămâne doar câteva poeme,
Ce le-o citi vreunul, stând tolănit în pat,
Și adăstând ca somnul să-i vină mai devreme./
Și ca atâția alții, pleca-voi, umilit,
De viața ce, întruna, grumazul în țărână,
În joaca ei dementă, mereu mi-a prăduit
Ca să-mi arate cine-i vremelnica stăpână.