Lect.dr. Ilie Gherheș: Volohii din Carpaţii Păduroşi – o ruină de românitate, o prioritate a istoriografiei româneşti

La aproximativ 200 km de oraşul Sighetul Marmaţiei, pe drumul ce ar duce spre Ujgorod, în apropierea Muncaciului (azi ambele oraşe în Ucraina), sălăşluiesc şi convieţuiesc în jur de 10.000 de volohi. Rămaşi „fără soartă”, „decăzuţi din destin”, volohii din Carpaţii Păduroşi s-au deşteptat ca o etnie românofonă, dar până mai ieri orfană, abandonată istoric, ignorată de autorităţi, dar rezonând româneşte.

(Un film de Carmen Avram)

Filmul descoperirii acestui grup etnic pare de necrezut pentru primele două decenii ale mileniului III creştin şi începe prin interceptarea unor conversaţii într-o limbă cunoscută de către o profesoară de limba română, din Ucraina, d-na Domnica Marina, într-o piaţă din Muncacevo. Încet – încet enigma a început să se dezvăluie, iar expediţiile cvaziştiinţifice desfăşurate ulterior, mai mult din curiozitate decât din raţiuni ştiinţifice au făcut să iasă la iveală existenţa în peste zece localităţi din această zonă a unor grupuri etnice care-şi ziceau volohi, dar care nu auziseră de România, de poporul român sau de limba română. Cu totul izolat, în fosta armată a U.R.S.S.- ului unii tineri au mai aflat că pe teritoriul republicii mai sunt şi alţii care vorbesc o limbă asemănătoare cu a lor sau pe fostele şantiere şi în fostele colhozuri. În sfârşit, la începutl anilor 90, în localitatea Poroscovo, unde trăiesc aproximativ 1600 de suflete, un tânăr venit din armată a adus cu el un tranzistor la care, cu uimire au auzit vorbindu-se româneşte, dar „foarte greu”, în comparaţie cu graiul lor.
De la începutul anilor 90 şi până în 1998 lucrurile au stagnat, iar la 12 martie 1998, intrând pe firul acestei poveşti, Radio România Actualităţi realiza prima emisiune din ciclul „Ora românilor de pretutindeni”, în sânul acestei comunităţi, promovând în eter şi botezând, cu acte în regulă şi cu ceremonialul sacru al undelor o realitate istorică inedită, acoperită secole de-a rândul de cenuşa imperiilor care s-au succedat, de uitare şi nepăsare.

Odată identificaţi şi acceptaţi în orizontul de interese al românismului, tabloul asumării şi/sau denigrării acestor „nepăstuiţi ai sorţii” începea să capete diferite nuanţe, în funcţie de vectorii diferitelor interese pe care urmau să se suscite. Tot mai des aceste grupuri de volohi au fost studiate de către diverse colective de „cercetători”, iar definirea lor a evoluat de la „etnie de origine românească”, la cele de „ţigani albi”, criminali sau altfel de răufăcători.

Evantaiul acestor atribute a fost apoi răsfirat şi etalat, cu o anumită „superioritate” şi la nivelul unor pseudocercetători români, reprezentând anumite instituţii de cultură din ţară sau străinătate, preluând inventarul denigrator ucrainean, înţeles până la un punct din perspectiva aşa-numitei teorii a „raţiunii de stat”, conaţionalii noştri devenind mai „dihai” şi considerând că „nu este posibil” ca noi să ne înrudim cu o astfel de populaţie, „nu se poate”, „nu este convenabil”, iar limba română vorbită de aceştia n-ar fi decât o limbă de piaţă, de comerţ, secretă”, ş.a.

Părăsind inventarul tematic al acestui cvazirechizitoriu etnologic, identitar şi rămânând, totuşi, în cuprinsul tematic al paradigmei identitare vom constata că adepţii teoriei „ţiganilor albi” ar trebui să lămurească anumite aspecte propuse ca „acuze” şi, care, dintr-o altă perspectivă, devin chiar argumente forte. Ca atare, cum s-ar putea explica oare faptul că trăind şi evoluând atât de izolaţi, vorbind o limbă română rudimentară, doar în familie şi intercomunitar, şi-au conservat-o atât de bine? Cum se face apoi că fără tradiţii, obiceiuri şi folclor consolidate, fără schimb şi transfer de astfel de bunuri de patrimoniu identitar, fără biserică, fără educaţie organizată (niciunul nu are mai mult de 7 clase primare, majoritatea fiind analfabeţi) au dezvoltat, totuşi, o conştiinţă identitară proprie, distinctă, fie ea şi de grup, numindu-se pe sine volohi, rumâni sau, mai nou, româno-volohi?

Respectându-le condiţia consătenii lor ucraineni îi numesc exclusiv volohi, de asemenea şi „măgrăunii” (ţiganii) care locuiesc în enclava separată îi numesc tot volohi. Riscând anumite consideraţii privitor la această dilemă identitară românofonă din şaua Carpaţilor de Asfinţit vom constata că în timp ce comunităţile de ţigani sunt sub autoritatea unui „baron”, obştea sătească a volohilor recunoaşte drept lider paralel un „birău” care pe lângă rezolvarea, în general, a treburilor curente, comunitare, a constituit în timp, după părerea noastră şi un impediment al asimilării prin anihilarea nevoii de implicare a administraţiei oficiale (maghiară, cehă, sovietică sau ucraineană). Acest sentiment de autonomie, conservat şi respectat până azi poate fi o rămăşită istorică de organizare socială căci s-a întâlnit în Evul Mediu, în localităţile româneşti de atunci, peste care se suprapun parţial comunităţile de volohi de azi: „Cnezii – cum rezultă din aceste Diplome – aveau un însemnat rol, fiind adeseori întrebuinţaţi în scopuri de colonizare, îndeosebi acei care erau aşezaţi pe pământurile regale. Regele căuta să le mărească veniturile pe care le încasau din satele supuse administrării lor, apoi acorda – el sau nobilii, – dreptul de cneziat „jus heneziatus”, fie pe timp limitat, fie pe viaţă, cu dreptul de moştenire pentru urmaşii lor direcţi”.1

Referitor la aşezarea volohilor de-a lungul Carpaţilor Nordici în perioada în care istoriografia maghiară nu era speriată de perspectiva României Mari, aceasta recunoştea: „Istoricii unguri care s-au ocupat de trecutul judeţului Bereg, – pe bază de cercetări de arhive – ajung la concluzia că românii au fost aşezaţi aici înainte de venirea ungurilor, întinzându-se până în regiunea Munkacs-ului, Beregszasz-ului şi Hatszeg-ului.2

Atestaţi documentar în Evul Mediu, în aceste locuri unde azi găsim doar vagi reminiscenţe, cauza românilor nord-carpatini părea una pierdută încă din secolul al XIX lea: „Românii din lungul Carpaţilor nordici şi nord-vestici, sunt pomeniţi în documente până în a doua jumătate a veacului al XVII lea. De acum înainte apar tot mai rar, fiind pe încetul deznaţionalizaţi de către populaţia numeroasă ruteană şi slovacă”.3

Ademeniţi oarecum complicitar de farmecul medieval al documentelor referitoare la istoria Maramureşului recte şi istoria volohilor vom ilustra cele de mai sus cu un document autentic, referitor la românii din Bereg, aparţinând reginei Elisabeta a Ungariei, emis la 28 octombrie 1366, în Buda: „… Ne relatează nouă Clement şi Ioan, fiii lui Maxim, Nicolae şi Valentin, fiii lui Crăciun, românii noştri că în timp ce românii şi iobagii lor vin pe moşiile voastre, pe proprietăţile şi în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecaţi şi le confiscaţi fără încetare lucrurile proprindu-le persoanele.

Asupra acestui lucru pretindem credicioşiei voastre, poruncindu-vă cu toată străşnicia, ca de acum înainte să nu mai îndrăzniţi în niciun fel să îi judecaţi pe pomeniţii români şi pe iobagii pomeniţilor români, pe moşiile voastre şi în mijlocul vostru, în orice pricini, afară de hoţie, tâlhărie şi alte fapte obşteşti criminale sau să îi siliţi să stea la judecată înaintea voastră. Iar dacă unii dintre voi au vreo pricină sau vreo plângere împotriva acestor români şi iobagi sau vor avea, o vor urmări în prezenţa aceloraşi domni ai lor, care vor arăta, din partea lor, împlinirea dreptăţii oricărui pricinaş, după cum se va cere ordinea legii, fără ca voi să îndrăzniţi a face altceva”.4
Purtând cu mândrie, până azi nume vechi de familii româneşti, evident slavizate şi maghiarizate în timp (Voloşin, Horvat, Canaloş, Simocico, Stanchevici) ei ţin la forma lor îndătinată, precizând, ca şi în cazul muncitorului de pădure, întâmplător întâlnit pe stradă cu drujba în spate, Canaloş, că nu este Konoloş, că el îi român voloh.
Predate cu totul muncii şi vieţii aproape mizere, în condiţiile unui record absolut de natalitate pentru tot spaţiul locuit de români, femeile, exclusiv casnice acum, îşi mai găsesc timp pentru a cânta câteva versuri, ca şi în cazul Iuliei, care a născut 15 copii dar a fost şi brigadieră colhoznică, inclusiv în Kazahstan:
„Ai, du-te dor şi iar vină
Nu şăde-n ţară străină.
Toată lumea-i dintr-un neam
Numa io pe nime n-am,
Şi pă cine am avut
O pus faţa la pământ”.5
Arhaicitatea limbii, precum şi farmecul ei de calendar sentimental ni se relevă şi din cele câteva versuri încercate de o altă femeie de 74 de ani, mătuşa birăului, Iulia Voloşin:
„Ioi, fost-o bine, fi-va iară
Numai capu meu nu piară.
Dirimă, dirima me
Fă dirimă cum îi vre
D-apoi de-oi fi-n ţara me”.6

Identificând în versurile de mai sus un filon al unui adevărat zăcământ de dor de ţară şi de neam, convinşi fiind că omul gândeşte şi cu sufletul, cu inima nu-ţi rămâne decât să te înfiori în faţa unor oameni, prăvăliţi mereu din istorie şi de lângă fiinţa lor dragă, neamul românesc, precum, încă o dată, Vasile Gorvat, „birăul” lor: „Mi-i greu că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi, şi mă doare când alţii îşi bat joc de el”.7

Scrutând dubitativ elongaţia descrisă de cele două obiective istoriografice diametral opuse, respectiv etnonimul de „ţigani albi” şi/sau cel de român-voloh sau voloh lingurar, nu ne rămâne decât să constatăm că pe la margine de vatră românească şi de latinitate ne mai urnim din Istorie, că într-adevăr România îşi are trasate graniţele prin interiorul trupului său etnic, iar vechiul şi neobositul efort al istoriografiilor histrionice central europene referitoare la noi, cum că am fi în Ardeal „un popor fără soartă”, „decăzut din destin”, au cam dat roade, măcar pe alocuri.

În cu totul alţi termeni ar trebui, poate, reconsiderată şi întreaga filozofie istorică a etnonimului de valah (valah, vlah, voloşen, voloşin); în cazul de referinţă el având un istoric mult mai dramatic, purtat şi asumat până azi. Mai mult decât atât, în paşapoartele volohilor este făcută tot timpul precizarea că sunt voloşin şi canaloş, adică român lingurar, realizându-se prin aceasta nu numai o identificare mai precisă ci şi o uşoară stigmatizare în aceeaşi linie istoriografică denigratoare.

Afectaţi, mai mult sau mai puţin, de multitudinea de scenarii, care încep să-i conţină în ultimul timp pe cei peste 10 000 de volohi din Carpaţii Păduroşi nu ne rămâne decât să încercăm un prinos de recunoştinţă faţă de această comunitate, angajată într-o dispută acerbă dintre statuia firavă a identităţii lor care abia mai rezonează istoric şi monumentul unei alterităţi mereu ostile, concretizată deocamdată într-un provocator paradox identitar.

Note:
* Articolul a fost publicat în Studii și Articole de Istorie, nr. LXXVII, ISJ Călărași, 2010, p. 172 – 177;
1. Manciulea, Ştefan, Graniţa de Vest, Ed. Gutinul S.R.L., Baia-Mare, 1994, p. 56-57
2. Ibidem, p. 53
3. Ibidem, p. 63
4. Mihaly de Apşa, Dr. Ioan, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV, Ediţia a IV a, Ed. Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, p. 76
5. Marchiş, Adrian, La volohii din Transcarpatia, în „Familia Română”, an III, nr. 1 (8), martie 2001, p. 51
6. Lucăcel, Ioana, Crişan, Mircea, Şocanta descoperire a GAZETEI: „insula românilor”, în Gazeta de Maramureş, anul VII, nr. 309, 1-7 noiembrie 2008, p. 281
7. Ibidem