AFnews
În anul 1973 a apărut, ca din neant, un film care a provocat un imens scandal. El se numea „La grande bouffe” („Marea crăpelniță”), iar după premiera filmului la festivalul de la Cannes a fost calificat de critici ca fiind ubuesc, rabelaisian, scatologic, insuportabil, crud, nihilist, pornografic, monument de prost gust … aplaudat de puțini și huiduit de mulți. Spectatorii care ieșeau de la proiecție erau indignați vorbind de un scandal, de un film grețos, abject!
Într-un scurt interviu realizat la câteva zile după prezentare, Marco Ferreri, regizorul fimului, spunea că : ”nu am vrut să fac un film despre moarte, despre dragoste, ci am vrut să fac un film fiziologic. Sunt patru personaje care trăiesc într-o societate de consum, însă filmul nu este despre societatea de consum. … Nu este un fim despre sentimente, ci despre fiziologie. Am vrut să povestescc o istorie cu patru mașinării fiziologice, mașinării care înainte de a avea sentimente au nevoi cotidiene”.
La întrebarea reporterului dacă a vrut să facă o farsă monstruoasă, răspunsul lui Ferreri a fost: „Cuvintele sunt dificile și complicate. Depinde ce înțelegeți prin „monstruos”. Eu aș spune o farsă fiziologică”.
Sinopsisul filmului este foarte simplu: patru prieteni, patru personaje intepretate de mari actori care, paradoxal, joacă sub numele lor proprii : Ugo (Tognazzi), Michel (Piccoli), Marcello (Mastroianni) și Philippe (Noiret) decid să se închidă într-o vilă și să se sinucidă prin mâncare și sex. Între timp li se alătură și singura femeie din film, Andreea (Ferreol). Desigur nu a fost dificil să se deceleze sub imaginile adeseori „monstruoase” din film, o satiră acerbă a societății de consum.
Însă, poate fără să vrea, Marco Ferreri merge mult mai departe de această „poveste fiziologică”. In primul rând, prin profesiile personajelor sale: Ugo este un mare bucătar, Michel este artist coregraf, Marcello este inginer, pasionat de mecanică, iar Philippe este judecător de renume, în timp ce Andreea, care li s-a alăturat ceva mai târziu, este învățătoare. Domeniile pe care le reprezintă sunt fundamentele pe care se construiește orice societate, fie ea de consum sau nu : Alimentația (Ugo), Arta (Michel), Tehnica (Marcello), Justiția (Philippe) și Educația (Andreea). Dacă aceste domenii merg bine, totul merge bine în societate. Însă în momentul în care ele se dereglează, când Alimentatia devină ghiftuială, când Arta devine decadență, când Tehnica devine fabrică de gadgeturi inutile, când Justiția se rezumă strict la aplicarea birocratică a unor legi, iar educația rămâne fără obiect, atunci întreaga societate este condamnată sinuciderii, morții prin exces.
Marele bucătar, cel care este chemat să asigure hrana cea de toate zilele, inventează o rețetă specială de tort, culmea carierei sale de bucătar, în vârful căruia pune un excrement! Artistul își termină zilele înecat în propriile dejecții, arta adevărată, cea a maeștrilor ca Brueghel, Cranach, Michelangelo sau Van Gogh, realizată prin suferință, prin imaginație, talent și muncă, fiind înlocuită cu artefacte precum „Fântâna” (un pisoar al) lui Duchamp, sau „sculpturile” kitsch ale unui Jeff Koons.
Philippe, întrebat fiind dacă el, ca judecător împarte dreptatea, răspunde sincer : „eu nu fac dreptate, eu aplic legea”. Deci însăși justiția s-a rupt de logica adevărului, a dreptății, ajungând la o aplicare mecanică a unor legi mai mult sau mai puțin juste.
În ce îl privește pe Marcello, inginerul, găsește într-o șură o mașină de colecție abandonată. După mari eforturi o repară și o pune la punct, apoi, într-o seară de iarnă, el își anunță prietenii că renunță la tot și pleacă. Deschide poarta, urcă în mașină și pornește motorul … apoi dimineața prietenii săi îl găsesc înghețat în mașina pornită și poarta deschisă! Tehnica este perfectă, drumul e liber, dar nu mai are unde sa meargă… s-a ajuns la o limită a logicii tehnicității, ca atare, însăși Tehnica a devenit un gadget prețios, scump, dar inutil.
Singura supraviețuitoare a acestei morți anunțate, este Andreea, învățătoarea. Educația este prezentă, încă funcționează, dar nu mai are pe cine să învețe, să educe. Societatea de consum este sortită pieirii, morții prin exces.
Și, în momentul în care Andreea rămâne singură în curtea vilei, sosește o ultimă încărcătură de provizii; o camionetă încărcată cu cărnuri ; jumătăți de porc și de vită sunt aduse pe baza comenzilor anticipate. Măcelarii care vor să descarce marfa și o întreabă pe Andreea unde s-o pună, iar ea le spune să facă ce vor cu imensa cantitate de carne. Atunci, în bătaie de joc, aceștia o agață prin pomi, o pun pe unde apucă…
Și în acest timp, în curtea cu poarta deschisă, apare un cățel care se așază cuminte pe alee. Apoi apare un al doilea cățel, apoi al treilea … și așa, se adună o mică haită de câini care stau și așteaptă cuminte ca măcelarii să descarce marfa și să plece, iar ei să se poată înfrupta din cărnurile aduse. Dacă societățile occidentale bazate pe consumul excesiv mor, țările sărace stau și așteaptă să se poată îndestula din resturile lor.
O premoniție tristă, dar care pare că se adeverește pe zi ce trece, un avertisment pe care, din păcate, nimeni nu l-a luat și nu îl ia nici acum în seamă. Michel Onfray scria în „Decadență”: „… toate (civilizațiile) se supun schemei viului: să se nască, să crească, să se dezvolte, să radieze, să obosească, să se epuizeze, să îmbătrânească, să sufere, să moară” ! Iar acum, peste ruinele civilizației occidentale bazate pe consum, se vor ridica civilizațiile care vor beneficia de cuceririle tehnice, științifice, sociale ale Occidentului… sau poate le vor distruge, precum au distrus barbarii realizările civilizației romane după căderea Imperiului Roman în anul 455?
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă previziunile (poate involuntare) ale lui Marco Ferreri ar fi fost luate în serios ? Dar această întrebare nu este nici istorică, nici realistă, ci se numește „Uchronie” : „care analizează cum ar fi evoluat istoria dacă …”?
Blaise Pascal spunea acum 400 de ani: „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, istoria lumii ar fi fost schimbată”… Dar nasul Cleopatrei a fost așa cum a fost în realitate, iar istoria nu se poate rescrie!
Adaugă un comentariu