Prof. Dr. Nicholas DIMA, Tucson, Arizona: Vasile Pușcaș – „Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Pușcaș este alcătuită din diferite texte si documente initiate de marele lider ardelean ori de personalităti care l-au cunoscut si vine să umple un gol în cunostintele si cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internatională, si probabil cel mai important reprezentant al democratiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist si că în contextul istoric în care a trăit nu îsi putea aplica ideile si convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; si a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toti un exemplu de nationalism moderat si de integritate morală. Cartea profesorului Puscas este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc tara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înteleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărtii cu două sentimente contradictorii: De ce au eșuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare si altfel..? Si, ce înseamnă în final democratia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogătit viata, desi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Si totusi, acest zbucium oferă sens si semnificatie vietii!

Iuliu Maniu a pornit în viață ca un om simplu si a urcat toate treptele devenirii intelectuale si politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viata pentru drepturile si demnitatea românilor ardeleni batjocoriti si persecutati de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, si în final pentru o Românie mare si suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu pretul vietii, pentru „libertatea si unirea poporului român.” (p. 97) Si avea motive să lupte.

Sabin Manuilă, un alt lider ardelean si colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială si politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Conditiile de existentă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scosi prin silnicie în afara legii si tinuti în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu își începe viața politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde sustine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl amenintă si insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Si ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat si în derâdere i-au dat gradul de soldat desi avea 42 de ani si avea studii de ofiter. Cu toate acestea, Maniu si-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian si spre încheierea ostilitătilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârsitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldati, majoritatea romani, si împreună cu ei a mentinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecutii unguresti, Maniu le-a acordat tuturor nationalitătilor drepturi egale. Apoi, asa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuesti” si aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii si ungurii din Ardeal au fost improprietăti în mod egal cu românii. Si care a fost recunostinta lor..?

Din cartea profesorului Puscas se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democratia face posibil ca fiecare om să-si poată dezvolta însusirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredintat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democratie sinceră, constitutionalism, nationalism tolerant, si morală crestină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale tării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îsi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic si treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu si-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaratia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 fată de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea si cu orice risc…” Si în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia si Bucovina. A fost o mare greseală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, si o imensă pierdere în ce priveste avutia materială si mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere rusinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovati pentru dureroasă pierdere a Basarabiei si Bucovinei trebuie chemati la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania si demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi si prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat tării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism national, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea natională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania si a militat pentru apropierea tării de puterile aliate, cu care a mentinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături si i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu si-a pus toate sperantele în America si Anglia, dar evenimentele au demonstrat că sperantele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când si-a dat seama de consecintele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării tării desi era constient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferintă tinută în iunie 1945 si adresată tineretului tărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Natiunea Română a avut mai multe tinte de atins, prima a fost unitatea natională. Odată unitatea natională atinsă, multi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de natiunea care nu are noi si noi idealuri de realizat. Natiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal si progresează, sau n-au nici o tintă si sunt supuse disolutiunii si disparitiei.” (p. 122) Si mă întreb retoric: Ce tintă are România azi?

Continuându-si lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a tării este apelul la constiinta universală si interventiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat si trimis plângeri si memorii aliatilor, dar tranzactia fusese făcută definitiv la Yalta…

Si în paranteză. După 30 de eram si eu refugiat si mă aflam la Washington unde locuia Constantin Visoianu, unul din liderii tărănisti trimisi de Maniu în occident să intervină pe lângă autoritătile Americane. Bătrânul Vișoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristete ca la începutul activitătii sale în exil fusese foarte bine primit si încurajat de înalti functionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, si doar de forma si evident plictisiti, doar unii mici functionari. În cine să mai ai încredere?

Si doresc să inserez aici o experientă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să sustin cauza Basarabiei românesti si în acest scop făceam lobby pe lângă marile institutii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă tară…? Ce se schimbase între timp?

Revenind la Iuliu Maniu, îngrijorat de ce se întâmplă sub guvernul comunist condus de Groza, în decembrie 1946 a lansat următorul manifest: „Ţara noastră e bântuită azi de cea mai neagră urgie care s-a abătut vreodată asupra ei…. Teroarea, minciună, falsul, încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine.” (p. 289) …Si curajosul om politic afirma răspicat: „Acuz acest guvern al teroarei instalat la 6 marie 1945 de a fi călcat în picioare legile tării si libertătile neamului… A provocat umilirea oamenilor, haos economic în toată tara si înfometarea maselor populare.” (p. 290)

Închei cu o evocare si un îndemn transmise nouă de Iuliu Maniu: „Ne închinăm memoriei celor căzuti eroic pentru apărarea drepturilor sfinte ale neamului… Partidul National Ţărănesc se închina în fata avântului spre libertate, a virtutilor cetătenesti, si a spiritului vostru de sacrificiu, si va cheamă la luptă neînfricosată până la victoria finală.” (p.291)

Iuliu Maniu a fost arestat în iulie 1947, a fost condamnat la muncă silnică pe viată si a fost ucis în închisoare. Lupta trebuie însă continuată PÂNĂ LA VICTORIA FINALĂ!

Preluat din OBSERVATORUL, luni, 1 februarie