Vasile Lechințan: Scrisoare către cuvintele românești

Dragele mele mângâieri ale sufletului meu de român! Chiar din primele mele rânduri de scrisoare veţi afla şi despre mine că mi-e atât de dor de voi ştiindu-vă uitate în praful veacurilor şi al bibliotecilor părăsite de nepoţii nepoţilor voştri încât pur şi simplu învierea voastră mi-ar face mult bine şi v-aş putea scrie apoi fericit că sunt bine şi sănătos, care sănătate şi viaţă lungă v-o doresc şi vouă, dragele mele. Sunt momente în viaţă care te fac să fii trist văzând cum ni se îngustează orizontul vieţii noastre naţionale, tot mai mult şi mai mult, devine din ce în ce mai puţin respirabil, din numeroase şi numeroase motive, limba noastră se sărăceşte din ce în ce mai mult în popor şi vouă, dragi fiice ale moşilor şi strămoşilor noştri, vi se ţes din ce în ce mai multe zăbrele deasupra mormântului vostru. E plin peste tot în ţară de noncuvinte, de semne şi simboluri „autohtone” şi străine vide şi arogante, de cuvinte goale, de vehiculare de nonsensuri, de numeroase spuneri pe care le percepem dureros că-s fără fiorul dragostei de neam şi în primul rând de strămoşii noştri, şi apoi ai altora, spuneri care distrag atenţia de la problemele şi pericolele reale grave. E plin prezentul de nimicnicii, trec zilele în aşteptări ale următoarelor ospeţe şi chiolhanuri la liber, şi noi rămânem, dragele mele – fără voi în mijlocul nostru -, tot în mlaştini de crize şi tranziţii, tot absenţi din istorie şi din istorii.

Foto: Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei.

Voi, dragele mele cuvinte româneşti, voi sunteţi demnitatea noastră şi tocmai voi sunteţi voit şi programatic alungate, ignorate şi înlocuite cu surogate de noncuvinte şi adormiri, gânduri gata gândite de alţii, astfel aici s-a instalat raiul ticăloşilor, pentru că, pe drept cuvânt, nimeni nu poate promite să-şi respecte noncuvintele, ambasadoare, cu surle şi trâmbiţe – ca să orbească lumea – ale nesincerităţii şi neseriozităţii, se ştie că doar numai cuvintele spuse ţi le poţi respecta. De aceea vă iubesc, dragi cuvinte româneşti, pentru că poporul nostru cel vechiu, atunci când v-a format şi v-a dat viaţă a inclus în fiinţa voastră tot idealul unui neam demn, toată frumuseţea morală a unui popor curat sufleteşte ca lacrima, cinstit şi generos ca un soare care răsare pentru toţi. Noncuvintele, dragele mele, ştiţi bine că nu pot crea unitate de gândire şi simţire naţională, de data aceasta cu înţelesul cel pur al cuvintelor, pentru a ieşi din mlaştini, din nedreptăţi strigătoare la cer, nu pot da forţă morală poporului pentru a ieşi din deruta vremii, din apăsări şi îngenuncheri, din starea pe care a urât-o atât de mult Caragiale, aceea – foarte dur spusă – de „strânsură de năvală” care numai după nevoi individuale mişună (referindu-se la un grup anume, desigur) şi când e nevoie, nu mai ai pe cine te baza.

Foto: Jarnik-Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Braşov, 1895.

Numai noncuvintele au „darul” de a crea un statut de viaţă lăsată să curgă zilnic la improvizaţie perpetuă şi precară. Dar voi ştiţi, dragi cuvinte româneşti, că noi mereu am visat şi visăm la o aşezare măreaţă a naţiunii noastre, care tocmai se întrevedea în perioada interbelică, dacă nu ar fi căzut peste noi ruptura istorică cea extrem de nedreaptă. Înviaţi şi renaşteţi, dragi cuvinte româneşti, aduceţi-mi cuvântul lui Costin „Fost-au în gândul mieu … să fac leatopisăţul ţării noastre Moldovei”, ca să mă mai îmbăt o dată de puterea noastră de a clădi, aduceţi-mi şi spus-a lui Golescu „Vorbesc pentru folosul patrii mele”, pentru că sunt practic otrăvit de cât se foloseşte azi vorbirea în defavoarea patriei noastre, aduceţi-mi viersul acela al poporului nostru care zice cu amar „Câte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău”, ca să-mi astâmpăr sufletul de amarul jefuirilor noastre, reveniţi printre noi cu parfumul holdelor de grâu ale bunilor noştri strămoşi, cu paşii lor dârji în statornicie şi cu lacrima dorului lor de a-şi vedea neamul aşezat şi – cum zicea Iancu, moţul – fericit.

Foto: un manuscris al lui G.T. Kirileanu