I. Originar din satul Făget de pe valea Târnavelor. A studiat la Blaj şi Bucureşti. Clasele primare şi liceale le-a făcut la Blaj unde l-a avut profesor pe Timotei Cipariu şi pe Ioan Micu Moldoveanu.
La Bucureşti a urmat cursurile Facultăţii de Litere, unde a fost înscris chiar de decanul de atunci
August Treboniu Laurian, în urma recomandării primite de la Ioan Micu Moldoveanu, părintele său spiritual. Ca student a lucrat la Biblioteca Universităţii Bucureşti şi la Biblioteca Academiei Române. La facultate i-a avut ca profesori pe
B. P. Hasdeu şi pe
Al. Odobescu, care l-au sprijinit apoi să lucreze în Biblioteca Academiei, ca bibliotecar – arhivist din 1879 şi până la moartea sa, survenită în 1935, deci timp de 57 de ani. (!) În 1884 a devenit Directorul Bibliotecii Academiei.
După facultate s-a specializat în ştiinţe filologice la Milano şi Paris, unde a obţinut, prin concurs, câte o bursă de studii. A vizitat numeroase biblioteci, arhive, muzee ,,de la Moscova până la Oxford şi de la Neapole până la Hamburg”. În Italia l-au atras în mod deosebit bibliotecile, arhivele şi muzeele. Mărturisea chiar el într-o scrisoare: ,,Mai mult decât cursurile marilor filologi pe care le urmam, mă atrăgeau însă marile organizări ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor, care la noi lipseau cu totul sau erau numai în stare de modeste începuturi, improvizate din rămăşiţele răzleţe scăpate din valurile prăpăditoare ale trecutului. Vizitând aceste aşezăminte începând de la Milano, unde lucrasem în bibliotecile din palatul Brera şi minunata ,,Ambroziana”, fondată de Boromei, până departe la Neapole, trecând prin Genova, Veneţia, Florenţa, Roma, vedeam cu jale câte ne lipseau nouă, aici acasă”. Cariera sa profesională a consemnat şi îndeplinirea altor funcţii sau atribuţii de care s-a achitat la fel de conştiincios: profesor de liceu, profesor universitar, deputat în Parlament, membru al Academiei Române, preşedinte al ei. Profesor secundar, la liceul ,,Sf. Sava” din Bucureşti, profesor universitar din 1902 la Facultatea de Litere şi Filozofie, catedra de Istoria literaturii române a Universităţii din Bucureşti (a fost şeful acestei prime catedre).
Membru corespondent al Academiei Române din 1887, titular din 1902 şi Preşedinte al ei între 1929-1932; şi apoi din 1932 şi până la moarte a fost vice preşedinte. A participat la toate Congresele internaţionale legate de ştiinţele filologice, de biblioteconomie şi carte. În 1924 a înfiinţat Asociaţia Bibliotecarilor din România al cărei preşedinte a fost până la moarte. În acelaşi an a avut loc, în Bucureşti, primul Congres naţional al bibliotecarilor, la care a participat. Iar în 1926 trimitea la Praga, la Congresul internaţional al bibliotecarilor şi amicilor cărţii, comunicarea „Les biblioteques de Roumanie” făcând cunoscută, astfel, peste hotare, bibliologia românească.
În Bucureşti, în sectorul 1, există o stradă care îi poartă numele: Ioan Bianu.
II. Specialist şi „perfect cunoscător al literaturii româneşti vechi”, editor de manuscrise, specialist în probleme de bibliologie şi biblioteconomie, bibliofil pasionat, erudit. Şi-a consacrat cea mai mare parte din viaţă şi din activitatea sa organizării Bibliotecii Academiei Române, fiind ,,întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic şi harnicul străjer al ei” (N. Iorga).
A slujit Biblioteca Academiei cu abnegaţie şi modestie, cu rigoare şi cu un devotament intrat în legendă. A fost preocupat de organizarea şi îmbogăţirea fondului ei de cărţi fiind achiziţionate peste 500000 de volume, mii de manuscrise, stampe, scrisori, periodice, hărţi etc. Despre activitatea sa la Biblioteca Academiei, Octavian Goga spunea următoarele: „Stăpân şi majordom, a petrecut sub aceste ziduri vechi, adunând cărţi de azi şi mâine peste o jumătate de secol. Nu există colţ pe care să nu-l fi chibzuit, foaie în bibliotecă pe care să nu o fi atins. Numai cine i-a văzut degetele alunecând cu savoare pe pergamentul unui vechi codice al limbii române… numai acela va putea aprecia competenţa, munca şi patima neobositului colecţionar al neamului. Sub mâinile lui, dintr-un maldăr de cărţi răvăşite, după 57 de ani de neîntreruptă priveghere, aproape un milion de volume s-au aşezat în rafturile neîncăpătoare ale Academiei.” (Octavian Goga) „A adus în ştiinţa cărţii o concepţie biblioteconomică clară”; a redefinit conceptul de bibliotecă a Academiei. Astfel în 1884 a elaborat şi apoi a aplicat Regulamentul pentru Biblioteca Academiei. Acesta definea cadrul organizatoric general: constituirea colecţiilor bibliotecii: Imprimate şi Colecţii Speciale; organizarea unui Catalog cronologic al tuturor cărţilor tipărite în România până la anul 1850; valorificarea colecţiilor; relaţiile cu publicul.
În 1885 prin eforturile sale şi ale lui
Ion Ghica (preşedintele Academiei Române) s-a publicat Legea depozitului legal care aducea 3 exemplare din tot ce se tipărea, gratuit, la Biblioteca Academiei: cărţi, periodice, hărţi, timbre etc. În 1886 se gândea, şi chiar a pus pe hârtie, la un proiect pentru construirea unui palat consacrat „adăpostirii unor instituţii naţionale – biblioteca, muzeul şi arhivele” şi a trecerii acestora sub administrarea Academiei.
În 1901 a prezentat în Adunarea Deputaţilor un Proiect de lege prin care Patrimoniul Bibliotecii Centrale a Statului era transferat în totalitate Academiei Române care devenea astfel bibliotecă publică şi bibliotecă naţională.
În 1903 a aşezat cărţile din Biblioteca Academiei pe formate; apoi a separat cărţile de periodice; a introdus sistemul de clasificare Otto Hardwig (al Bibliotecii Universităţii din Halle); în 1915 a introdus clasificarea zecimală universală.
A pus bazele activităţii bibliografice a Bibliotecii Academiei Române, când a fost însărcinat de plenul Academiei cu elaborarea unui plan bibliografic. Astfel în 1895 a propus un plan de Bibliografie naţională retrospectivă cu trei domenii: 1. Bibliografia Românească Veche – 1508-1830, după 1830, şi carte veche străină. 2. Bibliografia periodicelor; 3. Bibliografia manuscriselor şi documentelor.
În anii 1890-1896 a cumpărat terenul de 2 ha şi casele unde se află şi astăzi Academia şi Biblioteca ei (Calea Victoriei, nr. 125). În 1898 a deschis prima sală de lectură cu 32 de locuri şi o sală de studierea manuscriselor şi documentelor de 8 locuri. Lângă depozitul de manuscrise, Ioan Bianu şi-a amenajat un modest apartament unde a locuit până a murit (obiceiul vremii impunea prezenţa în permanenţă a conservatorului).
Din 1898 a început realizarea Bibliografiei Româneşti Vechi, colaborând cu Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, cu care a realizat şi Bibliografia periodicelor. Din 1899 a publicat Catalogul manuscriselor româneşti, 3 volume colaborând cu Axente Petruţ, Remus Caracaş, Gh.Nicolaiasa. Indicii au fost întocmiţi de tânărul
Vasile Pârvan.
Opera sa cuprinde lucrări de filozofie, istorie şi critică literară, de folclor, bibliografii, editări de texte, dări de seamă, rapoarte, discursuri totul, însumând cca. 305 titluri. Cărturar şi mare român.
Este considerat creatorul şcolii naţionale de biblioteconomie şi bibliografie, transformând Biblioteca Academiei în centrul activităţii de documentare din România. Ca reprezentant al filologiei româneşti, a fost preocupat de reforma ortografiei limbii române pe care a realizat-o în 1904. A elaborat numeroase studii despre literatura românească veche, a promovat cercetările de folclor şi cu caracter etnografic. A iniţiat prima serie de publicaţii de acest gen: Din viaţa poporului român. Considera că „un mare dar de la Dumnezeu este acea calitate a neamului nostru care este înţelepciunea, cumpătul. Acest cumpăt şi această înţelepciune s-au manifestat întotdeauna, atât în dezvoltarea noastră culturală şi literară, cât şi în cea politică”.
Despre Ioan Bianu, Nicolae Iorga scria în volumul „Oameni care au fost”: „s-a dus întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic, cinstitul şi harnicul străjer al cărţilor (…) însuşi sufletul viu al Academiei Române. Zeul ei tutelar, viu, acolo, pentru eternitate”.
Adaugă un comentariu