OPERA NAȚIONALĂ LA ANIVERSARE: NORMA, VISUL UNEI NOPȚI DE TOAMNĂ (I)

Istoria spectacolului liric bucureştean a început cu mult înaintea înființării Operei Române (1921), chiar în 1843, când a fost inaugurat primul teatru italian, cu opera „Norma” de Vincenzo Bellini.

Astăzi, la împlinirea a 220 de ani de la nașterea marelui compozitor italian, pe 3 noiembrie 2021, Opera Națională centenară din București, prezintă, iată, cel de-al treilea spectacol cu premiera acestei stagiuni aniversare, „Norma”, într-o distribuție fastuoasă: soprana Elena Moșuc,

mezzo-soprana Ruxandra Donose și tenorul Daniel Magdal ca protagoniști. Regia, de o rafinată artă simbolică, semnată de regizoarea Alice Barb, o maestră a montărilor de operă, scenografia onirică semnată de Adrian Damian și Maria Miu, o orchestră bine condusă de dirijorul Ethan Schmeisser, un cor de tradiție modelat încântător de Daniel Jinga și Adrian Ionescu, un corp de balet valoros condus de Monica Petrică, cu toții au contribuit la reușita acestui grandios spectacol liric de valoare internațională, athanor al prefacerii elementelor componente în aurul pur al muzicii belliniene.

Pe măsură ce Norma taie vâscul și preotesele îl adună în coșuri, are loc o schimbare uriașă: tempo-ul trece de la rapid la un Andante foarte susținut, iar cheia se schimbă brusc în Fa major. În manuscrisul inițial, tranziția armonică de la sfârșitul recitativului la arie nu era atât de bruscă, deoarece, conform lui Herbert Weinstock, acea tonalitate era Sol major (care pare să fie „cheia druidică” a lui Bellini). Știm că Giuditta Pasta (soprana preferată a compozitorului, de altfel) a refuzat, inițial, să cânte aria, deoarece a simțit că „nu e adaptată caracteristicilor vocii ei”. Bellini i-a sugerat să o cânte în fiecare dimineață, timp de o săptămână, spunând că, dacă tot nu-i va plăcea, o va schimba. Compromisul lor, se pare, a fost să coboare cheia de la sol la fa…Casta Diva…Zeiță pură, a cărei rază de argint/ acoperă aceste străvechi plante sacre,/ ne întoarcem spre chipul tău minunat,/ neînnorat și fără văl… /temperează-Ți, o, zeiță, forța spiritului Tău înflăcărat,/ temperează-Ți zelul îndrăzneț,/ Răspândește pacea pe pământ ,/ așa cum domnești în cer…

Magia ritualului acoperă pădurea druidică. Zeul, supărat, cere sânge roman. Forța tonalității druidice se exprimă în Sol major.

Evenimentele se vor rostogoli, apoi, ca într-o tragedie antică. Și, la sfârșit, jertfa supremă a dragostei interzise purifică universul. Moartea face ca viața să renască din propria-i cenușă. Cercul se închide, iar la mijloc este acel Unu absolut: începutul și sfârșitul, prin moarte, nemurirea…

O feerie? O tragedie antică? Un spectacol care exorcizează, care vindecă… Erosul salvează ființa, sfidând moartea, sfidând Zeul druidic. În imagismul fastuos al mizanscenei, rezonează trăirile extreme ale triadei fatale iar blestemul iubirii şi morţii, deopotrivă, devine, astfel, semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. „Iubirea mişcă Soarele şi celelalte stele” învingând moartea…

Toate acestea într-un spectacol de vis, VISUL LUI ALICE, pe scena Operei Naționale în care voci superbe duc mai departe ștafeta teatrului liric inaugurat, în 1921, cu „Lohengrin”, sub bagheta lui George Enescu.

Irina Airinei