De curând mi-au atras atenția cuvintele actorului Mihai Mălaimare, care se întreba contrariat de peisajul politic prezent în România:” O vom putea, oare, lua de la capăt? Ne vom mai ridica, oare, vreodată din această duhoare de prostie și neomenie? Va mai fi România vreodată țara celor care citesc și înțeleg ce citesc?” Trecând dincolo de mesajul politic usturător al actorului, nu pot să nu mă întreb: Unde se va fi pierdut pe drumul unei jumătăți de secol o deprindere vitală cum este lectura, ce ne nutrea spiritul și ne provoca atât de mare bucurie? Îmi amintesc de liceana mea care la prestigiosul Colegiu Național “Gh. Lazăr” din Sibiu, a citit într-o vacanță romanul “Război și pace” de Tolstoi și, fără ca cineva să-i impună, a selectat citate și a făcut comentarii pe un întreg caiet de 200 pagini. Ca profesoară a ei, i-am arătat toată admirația, iar ea mi-a mărturisit că va păstra acel caiet ca să-l arate și copiilor ei. Câtă mândrie era în gestul lecturii făcute în tihnă și cu mare spor intelectual! Oare cum va fi primit caietul acela de către urmașii ei de la început de secol al XXI-lea? Cine mai citește astăzi? Este întrebarea pe care mulți nu se sfiesc ( ca să nu spun că nu se jenează) să o pună astăzi, ca și când ar fi lipsit de logică să fie altfel. Îmi amintesc aplauzele frenetice ale tinerilor spectatori la o piesă al cărei mesaj profund anticultural era să nu ne obosim să mai citim nimic decât, eventual, explicațiile de pe conservele pe care le cumpărăm. Să credem că o asemenea mentalitate trebuie să nutrească gândirea făuritorilor României de mâine?
În condițiile în care din peisajul culturii noastre postdecembriste a dispărut-slavă Domnului!- vechea cenzură socialistă, dar concomitent și aceea a valorii intrinseci a textului, ei bine, literatura în accepția cea mai largă a termenului s-a descătușat. Astfel noi trăim într-un paradoxal anotimp al editării cărților fără restricții axiologice. Singurul criteriu activ este responsabilitatea autorului. Prin firea lucrurilor însă, autorul este narcisist. Editurile prezentului nu dispun de specialiști care să selecteze pe criterii de valoare cărțile propuse pentru publicare. La cele peste 6000 de edituri din România, cu prea rare excepții, nu se mai aude nici măcar de corectorii, care să asigure la cărțile ce apar punctuația corectă și lipsa greșelilor gramaticale.
Dar fenomenul este unul paradoxal, în situația în care noile tehnologii de comunicare, aflate într-un progres continuu, captează dirijând curiozitatea cititorilor spre computer și telefon mobil, cu toate aplicațiile lor. Acestea au schimbat ritmul lecturii și chiar ponderea ei în preocupările oamenilor. Mareea aparițiilor editoriale din ultimii 30 de ani se izbește de zidul dezinteresului tinerelor generații pentru lectura tradițională a cărților pe suport de hârtie, acum când privilegiat devine ecranul. Am văzut chiar zilele acestea un interviul luat prin zoom unui politician român din guvern, și mă refer la unul dintre cei mai apreciați. În spatele lui era un întreg perete de bibliotecă, dar fără nicio singură carte pe hârtie. Un perete de e-book-uri și CD-uri. Domnul ministru nu păstrase nici măcar cărțile cu autografe, care fac mândria oricărei biblioteci. Și atunci gândul mi se întoarce spre Radu Stanca și generația lui de aur, cea a cerchiștilor sibieni, care trăiau întru cultură și prin ea.
„Problema cititului”, cum suna tema lucrării de licență susținută de Radu Stanca în 1942, ne apare astăzi mai actuală ca oricând. Și așa mi-l amintesc pe studentul Radu Stanca la Sibiu în anii grei ai războiului, când el citea enorm. În 1941, tânărul de 21 ani colabora cu recenzii de carte, cronici muzicale, eseuri și poezii, ca redactor responsabil al revistei „Curțile dorului”,
„revista de literatură a studenților în litere și filosofie” ai Universității clujene refugiate la Sibiu. Era prezent și la alte publicații ca “Țara” lui Grigore Popa, “Transilvania”, organul Astrei, dar și la ”Claviaturi”, „Universul literar” ori „Viața universitară”.
Stanca nu s-a mulțumit să studieze volumele nou publicate ale profesorului său de filosofia culturii, Lucian Blaga, ci a publicat o cronică filosofică la cartea Despre gândirea magică, recent apărută în 1941. Așadar, lectura studentului ține pas cu aparițiile profesorilor săi, el fiind convins că libertatea opiniei trebuia să rămână intactă. În același an profesorul său publică o altă carte. Atunci când părerea cronicarului Stanca despre noul studiu al lui Blaga, Religie și spirit, l-a nemulțumit pe autor, care s-a considerat nedreptățit de studentul său, repercusiunile s-au resimțit imediat. Profesorul Blaga se adresează instantaneu conducerii revistei, anunțând că înțelege să se retragă din societatea Astra. Redacția ia aminte și se desolidarizează de punctul de vedere al acelei recenzii, decăzută în semnificația ei la doar o „dare de seamă”, cum aflăm din articolul O lămurire: „În n-rul 5 din acest an al revistei noastre a apărut, sub semnătura d-lui Radu Stanca, o dare de seamă asupra lucrării d-lui Lucian Blaga, „Religie și spirit”, care a trezit unele nedumeriri. Ținem să precizăm că această recenzie nu angajează întru nimic conducerea Astrei, care rămâne pe linia tradiției sale aproape seculare, de respect față de instituțiile de temelie ale neamului”. Esențial e faptul că niciun fel de considerent, de la respectul față de un autor consacrat, cum era Blaga, până la admirația pe care o avea față de profesorul său de la Facultate, nu putea să-l împiedice pe autorul, care era studentul Stanca, să-și formuleze sincer opinia față de o carte. Aceasta este legea de fier a mânuitorului de condei de oriunde și de oricând.
Ca să înțelegem care este fondul discernământului și al responsabilității suverane arătate în evaluarea unei cărți, aducem în discuție eseul său În loc de „o carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna, publicat în revista „Tribuna” de la Cluj, unde în 1939 Stanca era student. Autorul arată o dragoste idolatră față de cărți, pledoaria sa pentru lectură fiind argumentată convingător. Publicistul de doar 19 ani are cutezanța propunerii puțin exaltate, dacă o raportăm la optica cititorului de astăzi, anume ca să se adauge la „șirul celor 10 porunci biblice, pe o a unsprezecea: Să-ți iubești cărțile. Să le iubești cu pasiunea cu care te iubești pe tine însuți. Sau dacă pe tine nu te iubești deloc, iubește-le totuși cu patima cu care nu iubești nimic. Iubește-le, pentru că aceste cărți au în ele ceva din liniștea, din bunătatea ochilor care ți-au fost dragi demult. Au în ele ceva din cumințenia lui Dumnezeu.” În cărți se cumulează toată înțelepciunea lumii, ele oglindind nu doar trecutul omenirii, ci tot ele anunță și viitorul ei. Iată pentru ce lectura nu trebuie să ne lipsească, pentru că ea dă savoare vieții. Ce-ar fi ca ziarele noastre să aibă câte o rubrică intitulată „O carte pe zi”, în genul celei pe care la „Tribuna” din Sibiu o semnează preotul profesor Constantin Necula, dar una dată în grija unor studenți publiciști ai prezentului?
Radu Stanca intuiește sacralitatea gestului lecturii unei cărți, ce îți creează o emoție începând de la prima ei atingere. „E, în atingerea aceasta,-continuă eseistul- ceva din contopirea cerului cu pământul. Citești. E ora când frunțile pipăie îngerește lumina…” Autorul trage la 1939 un semnal de alarmă, intuind un pericol, care astăzi este resimțit drept realitate. „Am ajuns, oare, măcar să știm prețui cuvântul?-se întreabă autorul- Într-adevăr, unde sunt oamenii care să aibă în ei jarul cuvântului scris? Unde sunt oamenii care să-și facă o religie, un cult, din templul duhului citit? Eu nu-i văd. În schimb, avem cu toții, din plin, deferența mașinii-cultul rotiței…” Nu tehnica în sine îl oripilează pe tânărul Stanca, atunci când se referă ironic la „cultul rotiței”. Mai degrabă intuiția lui s-a dovedit exactă atunci când a pronosticat că interesul pentru tehnică va afecta plăcerea lecturii. Cât de actuală sună meditația lui la început de secol al XXI-lea !
Puțini sunt cei care își amintesc astăzi că în 6 martie 1920 s-a născut și că în 26 decembrie 1962 a murit Radu Stanca, astfel ca el să fie sărbătorit măcar cu aceste prilejuri. Personalitate artistică inegalabilă în orașul burg de pe malurile Cibinului, el și-a desfășurat cea mai rodnică perioadă a activității sale ca om de teatru la Sibiu. De aceea, noua carte pe care i-am consacrat-o poartă titlul Radu Stanca și Sibiul, tocmai ieșită din editură. Este al cincilea volum la care am lucrat din încântare față de genialitatea celui mai prestigios sibian al vieții culturale contemporane.
În articolul său recent, Mihai Mălaimare conchide: „Cei de vârsta mea sunt ultima generație cu biblioteci citite, cu biblioteci în case, cu biblioteci râvnite în gând. Avem între 65 și 80 de ani. Cu alte cuvinte, acum 20 de ani eram încă în putere și la Putere. Și atunci, de unde prostia asta imbecilă care conduce România acum? Cine a adus-o la putere, cine a votat-o, cine și-a pus încrederea în ea, cine a mandatat-o să distrugă tot, să vândă tot, să ardă tot, să facă praf și pulbere una dintre cele mai frumoase și mai bogate țări? Noi? Unii dintre noi? Nu pot să cred.”
Se așteaptă mult de la oamenii lecturii în lupta cu inepția și corupția ce cangrenează orice țară și îi afectează viitorul. De la cetățenii care înțeleg rostul cititului consecvent și îl practică cu maximă responsabilitate se așteaptă ridicarea unui zid de rezistență cu puteri asanatoare în societatea noastră de astăzi. Lipsa modelelor de autentică elevanță intelectuală este semnul unei primejdii care afectează însăși ideea de viitor al unei nații.
Mult respect și apreciere pentru scrierile dumneavoastră doamnă Anca Sîrghie!
Ce surpriză minunată mi-ai făcut, dragă doamnă Serena Adler. Aniversarea mea tocmai a trecut frumos, cu semne de posibilă revenire la normalitate, dar tristețea de a constata că lectura, prima treaptă spre cunoaștere, este împinsă de tineri (cei mai mulți, dar nu toți) în derizoriu, nu mă mai poate părăsi. Ce este de făcut?