AFnews
În momentul când urma să se căsătorească cu Felice Bauer, Franz Kafka îi formulează o cerere în căsătorie destul de bizară, având în vedere faptul că tinde mai degrabă să o determine să renunțe decât să accepte: „Vei pierde Berlinul, biroul care îți place atât de mult, prietenele, micile plăceri, perspectiva măritișului cu un bărbat sănătos, fericit și cumsecade, cu care să ai copii frumoși și sănătoși … În locul acestor inestimabile sacrificii vei câștiga un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, posac, rigid și aproape fără speranță, a cărui singură virtute constă în faptul că te iubește”. Dincolo de această mărturisire contrariantă străbate dorința nealterării unui sentiment sublim, înălțător, care îi susținea inspirația, îi mistifica trăirea, transpunând-o într-o dimensiune idealizată, neprofanată de ochi străini, de derizoriul traiului în comun, de banalitatea gesturilor mici. E, în fapt, apanajul artistului căruia iubirea serafică îi alimentează creația și îi spiritualizează existența umană.
O iubire care nu încape în trup, care „nu se trufeşte, nu se mândrește, nu trădează, nu cade”, o iubire închisă într-o carte ca într-un univers mistic, ne propune Rafila Radu, prin microromanul poetic, Malada. Din jurnalul unei muze. Un debut în proză mai mult decât promițător, alimentat, în chip vizibil, din țesătura poetică a celei pentru care poezia este Amantul vieții, iar „iubirea / ca o mireasă, îmbrăcată frumos / c-un braț de fluturi” se întregește la puterea n. Mai mult, anticamera prezentului volum se profilează chiar din poezia Rafilei Radu (Viața mea cu lună, Fuga în haiku, Nunta pe firul ploii, Scrisori pe frunze, Altarul pe pelin, Katinul furnicilor de culoare roz, Singurătatea la puterea n), de unde alunecă discret și unele motive, cum ar fi, solitudinea escortată de așteptare, care amplifică sensul contemplației, nostalgia purității originare, credința în iubirea solară, memoria mitologică, convingerea în existența cuplului, misterios predestinat încă de la începutul timpului, toate situate sub semnul Marii Iubiri, cea dintre Maestru și Muză, dintre Malada, Marele Bolnav al lumii și Allena Maria, Inefabila Artistă. Ambii bolnavi de Iubire și Poezie, de Poezie și Iubire, ca într-un cerc mântuitor, în care Instanța Marilor Iubiri nu cere probe, nu cere martori.
Povestea lor de iubire, de nimeni știută, se naște din poezie și în numele ei („Ei au iubit poezia, ei au iubit iubirea, până la identificarea cu iubirea, până la identificarea cu poezia”). El, poet, talentat, adulat, Ea, muză pentru el, pătrunsă de misterul poeziei. El, Marele Maestru solitar, căruia nici disidența nu-i aducea confortul necesar creației, Ea, simplă funcționară, căsătorită, scindată între două lumi paralele. Cei doi duc o corespondență ascunsă, mistică, mistuitoare. Mai bine zis, ea îi scrie în fiecare zi, iar el îi răspunde prin poemele sale pe care le publică în fiecare săptămână. Fără întâlniri firești, explicite, fără declarații directe, fără promisiuni patetice, fără răspunsuri clare. De fapt, – „răspunsurile erau în oglinzile sparte zi de zi şi refăcute în mod sisific de-amândoi”. Apoi, EL moare brusc, ducând toate tainele lumii cu el, iar Ea rămâne să rescrie în jurnalul său ceea ce şi-ar fi dorit să citească în cartea promisă de Poet.
Romanul e învăluit într-un val atât de dens de lirism esențializat încât, dincolo de conflictul care se încheagă contrapunctic, îmbracă mai degrabă haina unui poem în proză, în care este reflectată întreaga gamă a iubirii plămădite din nebunie și spovedanie, vină și teamă, păcat și jubilație, ruşine și slavă, revoltă și gelozie, de duioşie și mânie, orgoliu și resemnare, furie și umilinţă, dor și groază, mândrie și credinţă, îndoială și adulaţie, veneraţie și tristeţe, însingurare și optimism și de unde răzbate „cântecul mişcărilor fără sunet din univers”.
Folosind convenția diaristică la nivel de subtitlu – jurnalul unei muze – romanul abolește mărcile acestuia, întrucât nu regăsim nici principiul calendaristic, nici elemente toponimice inerente, iar axa evenimențială se reduce la un număr mic de fapte care constituie doar pretexte pentru evocările trăitului. Notațiile nu sunt înregistrate zilnic sau cel puțin cu o periodicitate oarecare. Mai mult, renunțarea la datarea cronologică se produce voluntar pentru că iubirea nu poate încăpea într-un timp identificabil („De aceea am hotărât să şterg fiecare dată din acest jurnal, făcând, astfel, transferul evenimentelor în alte ere, în alte sfere, înspre alte inimi”). E un jurnal ținut cu un sfert de veac în urmă, pe care Ea, ajunsă la venerabila vârstă de optzeci și trei de ani, îl recitește pentru a-și înțelege povestea și pentru a-i da un sens superior. Prințesă de peșteră, destin de Marie, ea caută să descifreze în trecut vibrația trăirilor cosmice, în care două astre se nunteau la mare depărtare, iubindu-se prin bucuria de-a fi, zămislindu-se în aura creată de puterea cuvintelor.
Romanul care se încheagă din aceste însemnări diaristice nu este scris de autoare pentru sine însăși în exclusivitate, ci mizează pe un anumit public și pe reacțiile de nedumerire ale acestuia în faţa unei succesiuni mozaicale de imagini și stări atent programate. Mai mult, cartea îşi „înscenează” propria lectură, se oferă deci ca operă „de citit”, are în vedere potențialul lector: „Citindu-mi jurnalul, fiecare ar putea face un exercițiu simplu al minții, punându-se în situaţia nefericită sau fericită, de ce nu?, de a-i fi cuiva muză, mai simplu, mai concret, de a deveni partenerul de dialog al cuiva cuibărit în adâncul inimii …” Totodată, romanul invită la alte lecturi (Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Cehov, Dostoievski) și reanimă jocuri intertextuale, inserând frânturi de poeme străine și proprii („Nu degeaba, cu mult mai târziu, a găsit prin textele sale, scris cu litere de mână: „De la geamul meu luna se vede altfel. Altfel, altfel, altfel”).
Deși alege formula confesiunii în jurnal, autoarea nu evită a se folosi de regulile narațiunii elaborate, convertite într-un fals jurnal al unui personaj fictiv („Nimic nu datorez nimănui, nici chiar mie. Toate numele din carte sunt fictive”), căruia nu-i neagă inserțiile autobiografice („Poate că o parte dintre descrieri sunt fine inserțiuni biografice, poate că o parte, dacă nu toate, sunt trăirile mele, așa după cum Flaubert bine a zis: „Madame Bovary c`est moi”).
Romanul-ramă mai cuprinde însemnări, corespondență, toate având menirea să readucă în prezent o fascinantă poveste de iubire, din perspectiva personajului feminin care își asumă să relateze „despre totul cum a fost.” Mai mult, angajându-se într-un perspectivism ipotetic, ea proiectează și perspectiva Lui asupra poveștii de iubire: „Poate ar fi scris aşa …”, ca o ultimă reverență față dialogul neîntrerupt, răspunsul căruia era pecetluit în ei: „Poate ar fi scris altfel…”. În consecință, va rescrie această poveste Ea, despre ceea ce și-ar fi dorit să descrie Poetul, „fără teamă, fără reticențe, fără timorare, fără crispare”, despre iubirea în sine. Nu despre ce a fost, ci despre cum a fost.
Povestea ridicată emoțional la puterea virtuții are un început și un sfârșit care generează o unitate de conținut, rezultată din trăirile halucinante ce glisează între trecut, prezent și viitor, înregistrând imagini fulgurante, eliptice, dar sugestive în vederea configurării identităților protagoniștilor. Conflictul este potențat și de aluziile la regimul comunist, insinuându-se că oamenii Securității se temeau ca el, Maestrul, prea iubit și adulat de public să nu adune cumva adepți în vederea unei răzmerițe politice, motiv pentru care Allena Maria este chemată la Securitate pentru interogatoriu. Ancheta îmbracă însemne grotești: “ce-i cu atâta verde în poezia ta”? Poemele născute dintr-o iubire spirituală nu aveau nicio legătură cu aluziile la hainele verzi ale legionarilor, ele veneau din „amestecul perfect cu cerul, cu pământul, cu apa, cu frigul, cu iarba, cu spaima, cu boala…”, din neputința de-a rosti cuvintele, dincolo de care se întindea bucuria tăcerilor consumate după legea îngerilor.
De fapt, emblematicul suprapersonaj din roman este Nespusul, îndărătul căruia se adună toate misterele universului, toate tainele lumii, toate trăirile prinse în șubrede clame ale speranței. Naratoarea deține apanajul limbajului tăcerilor absolute, nu forțează, în consecință, limitele nespusului, preferând să scruteze interogativ lumea, să (se) observe, să perceapă, să participe, proiectându-se în însemnările sale. Din acest spectacol al eurilor exfoliate, cu reflexe tăcute, rezultă trăirea autentică și inefabilă („Legile tăcerii te călăuzesc spre o viață cu atmosfera ei de peşteră, de unde mult mai bine vezi ce-i în afara ei, nejudecând pe nimeni şi nimic, doar, înţelegând”).
Chiar dacă nu este un jurnal decât prin convenția titlului și prin acea tatonare a eului profund într-un spaţiu specific de recluziune, Malada. Din jurnalul unei muze rămâne virtual deschis la infinit, ca și jurnalul, pentru că povestea sa reproduce mişcarea centrifugă a sufletului care iese din sine şi se deplasează virtual spre subiect, într-un flux continuu. E dragostea desăvârșită, care, născută în adâncul unei persoane, nu poate să dispară. Rămâne grefată pentru totdeauna în sufletul senzitiv: „Iubirea care nu anulează alte iubiri, dimpotrivă le sporește aura, unindu-le între ele”. Acasta e simptomul dragostei adevărate: a fi alături de ființa iubită, într-un contact şi o proximate mai profunde decât cele spațiale. Este lecția supremă pe care o livrează acest roman, convertit într-o pastă lirică cu efuziuni nostalgice. E o fascinantă poveste despre un El și o Ea, despre Geea și Uranus, dincolo de timp și spațiu, unde pământul fertil ca simbol al perpetuării vieții, reprezintă componenta feminină ce se întâlnește cu Uranus, simbol al cerului, al puterii supreme. E Dragostea direct legată de intimitatea umană profundă, unică, absolută și ireductibilă.
Receptiv la rafinamentul estetic și relevarea iubirii ca stare plenară, romanul dezvăluie o tulburătoare poveste de iubire imposibilă, închisă într-un mit, în care Ana este eliberată, făcută din jertfă, femeie creatoare. Întâlniți într-un vers, pregătindu-și transcenderea în adâncul iluziei, cei doi devin prizonieri ai propriului joc, nimbat de Bucuria Creaţiei, întrucât Poezia nu ucide, nu desparte, nu trădează, nu umilește – doar înalță, într-un univers altfel, trăit de asupra lumii, în „lăcașul fericirii absolute”.
Adaugă un comentariu