Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918, o etapă strălucită a istoriei noastre

Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918 reprezintă punctul culminant al luptei naţionale a românilor basarabeni, stăpâniţi de peste un secol de Rusia.

Basarabia a avut în fruntea ei oameni hotărâţi, care şi-au asumat rolul istoric şi au înţeles însemnătatea momentului.

În Basarabia s-a format o mişcare naţională la începutul secolului XX în condiţiile revoluţiei ruse din 1905 şi a opresiunii ţariste care i-a urmat. Elita politică basarabeană, care a făcut Unirea din 1918, are rădăcini în clerul ortodox, în ţărănimea şi boierimea naţională şi în tânăra intelectualitate care s-a format la începutul secolului XX. Mulţi dintre tinerii politicieni au absolvit cel puţin seminarul teologic şi apoi şi-au continuat studiile în alte domenii la universităţi din Rusia. Biserica a avut un rol primordial în mişcarea naţională, deoarece sub auspiciile ei s-a tipărit revista „Luminatorul”, multă vreme singura publicaţie în limba română din Basarabia.Merită amintită aici şi greva seminariştilor din Chişinău, în 1905, care cereau introducerea limbii române în şcoli. Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea unii boieri conştientizau legăturile cu românii din dreapta Prutului şi visau la refacerea vechii Moldove sau chiar la unirea tuturor românilor într-o Moldo-vlahie, către 1900 o mare parte a boierimii a fost rusificată. Revoluţia rusă din 1905 a produs un reviriment naţional în Basarabia, care a mobilizat elitele spre acţiuni culturale naţionale:societăţi culturale şi publicaţii în limba română. În 1912, cu ocazia aniversării anexării Basarabiei, pregătirea unor ceremonii de către autorităţile ţariste a declanşat reacţia românilor basarabeni, care concep crearea unui partid moldovenesc şi organizează la Orhei proteste faţă de anexarea Basarabiei de către Rusia. Tinerii intelectuali, formaţi la universităţile din Dorpat (Estonia), Kiev sau Moscova, au cunoscut, în marea lor majoritate, exilul din Siberia, deoarece au înfiinţat societăţi culturale naţionale şi au publicat în limba română. Exilul a fost pentru unii o adevărată şcoală revoluţionară, ideile revoluţionare fiind orientate spre idealul naţional. Elita politică din Basarabia are un specific aparte în condiţiile influenţei ideilor revoluţionare ruseşti, a opresiunii ruse, a interzicerii presei şi şcolilor româneşti. IOAN PELIVAN/A participat la toate activităţile naţionale generate de anul revoluţionar 1917:organizarea Partidului Naţional Moldovenesc, a fost delegat la Congresele învăţătorilor din Basarabia, ale militarilor moldoveni şi a ajuns deputat în Sfatul Ţării. În perioada independenţei a fost ministru de Externe al Republicii Democratice Moldoveneşti şi a promovat ideea aducerii armatei române pentru asigurarea ordinii la Chişinău, nu a celei ucrainene. Este memorabil discursul său din 24 ianuarie 1918, cu ocazia proclamării independeţei:„acum suntem în ajunul întregirii neamului”! După Unire a fost deputat în Parlamentul României timp de mai multe legislaturi, ministru al Justiţiei în guvernul Al. Vaida-Voevod şi şef al delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris. În capitala Franţei a fost principalul activist basarabean pentru recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri. Martir al închisorii de la Sighet.
PANTELIMON HALIPPA/Implicarea în activitatea revoluţionară la Universitatea din Dorpat (Estonia) l-a costat exmatricularea. În 1905 revine la Chişinău, unde este foarte activ la publicaţia românească „Basarabia”, devenind la un moment dat chiar redactor-şef. Din cauza Ohranei (=poliţie politică) ţariste s-a refugiat la Iaşi, unde şi-a continuat studiile. Deşi i s-a propus o carieră universitară chiar de către istoricul A.D. Xenopol, Halippa a preferat să revină la Chişinău. Aici a revigorat mişcarea naţională în jurul publicaţiei „Cuvânt moldovenesc”. În 1917 participă la congresele din Basarabia, fiind chiar delegat la un congres al ţăranilor din Rusia. Ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, a citit în 2 decembrie 1917 declaraţia de autonomie, iar în 24 ianuarie 1918, pe cea de independenţă. A fost pentru o zi preşedintele Sfatului Ţării, în 28 noiembrie 1918, când s-au votat Legea reformei agrare şi renunţarea la condiţiile unirii din 27 martie.În perioada interbelică a fost deputat şi senator în Parlamentul României, ministru între 1928-1933. Destinul său devine tragic în perioada comunistă:a fost 2 ani închis la Sighet, apoi a fost predat sovieticilor, iar Tribunalul Militar din RSS Moldovenească l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. A fost amnistiat în 1955 şi predat Securităţii din România, care l-a mai ţinut închis la Gherla şi Aiud. După eliberare a înaintat o serie de memorii către autorităţile comuniste în favoarea românilor basarabeni, susţinând că România nu trebuie să se resemneze şi să renunţe la Basarabia. Tribunul Basarabiei s-a stins din viaţă în 1976, la venerabila vârstă de 93 de ani, dedicaţi luptei naţionale a românilor din Basarabia.
DANIEL CIUGUREANU/ Când sodaţii ruşi au ocupat Chişinăul, a prezidat şedinţa secretă a Blocului Moldovenesc care a decis chemarea armatei române în Basarabia. A condus cel de-al doilea guvern al Republicii, între 19 ianuarie şi 6 aprilie 1918. După Unire a fost ministru în guvernul Marghiloman. A fost ales deputat sau senator în mai multe legislaturi în Parlamentul României. În Consiliul de Coroană din 1940 se pronunţă ferm împotriva cedării Basarabiei. Martir al prigoanei comuniste, moare la Sighet în 1950.
CONSTANTIN STERE/ În 1905 la Chișinău înființează împreună cu Emanoil Gavriliță primul ziar de limbă română, „Basarabia”. În martie 1918 a fost cooptat în Sfatul Ţării şi i-a convins pe deputaţi de necesitatea adoptării deciziei de Unire, fiind conştient de impactul juridic şi diplomatic al acesteia.
VASILE STROESCU/Reprezentant de seamă al boierimii româneşti din Basarabia, s-a remarcat prin numeroase acte de mecenat, de care au beneficiat studenţii români din Basarabia, din Regat şi din Transilvania. Datorită generozităţii sale, cu rol important în promovarea valorilor naţionale, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1910. A sprijinit financiar editarea „Cuvântului Moldovenesc”. După Unire a fost deputat şi apoi senator în Parlamentul României.
ION INCULEŢ/ Congresul militarilor din octombrie l-a propulsat în Sfatul Ţării, al cărui preşedinte a fost ales datorită atitudinii sale moderate în chestiunea naţională. Fiind considerat filorus, a reuşit să tempereze manifestările minorităţilor. După Unire s-a implicat activ în recunoaşterea ei la Conferinţa de Pace de la Paris:„Nimeni nu ne va scoate din Basarabia. Rusia nu degrabă se va organiza. Iar noi de bunăvoie nu vom pleca!”, declara el în august 1919 (O. Dascăl, op. cit., p. 189). În perioada interbelică a fost deputat sau senator, ministru în mai multe guverne şi membru al Consiliului de Coroană. S-a pronunţat în Consiliu împotriva cedării Basarabiei în 1940. În ultimele luni de viaţă a fost foarte activ în sprijinirea refugiaţilor basarabeni în România./
EMANOIL GAVRILIŢĂ/Cu studii de drept la Moscova, Berlin şi Viena, a preferat să se dedice cauzei naţionale. A întemeiat pe moşia sa o şcoală românească, un cerc de cultură şi o biblioteca, toate închise după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. În 1906 înfiinţează ziarul românesc „Basarabia”, după lungi eforturi pentru aprobarea sa de către autorităţi. A reuşit să îi adune în jurul său pe românii basarabeni în care se forma spiritul conştiinţei naţionale: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Al. Mateevici şi alţii:„aproape tot ce are tineretul nostru intelectual mai de seamă, cât priveşte cultura, conştiinţa naţională, dragostea de neam” (O. Dascăl, op. cit., p. 61).
VLADIMIR CRISTI/Descendent al unei familii boiereşti care a complotat în 1862 împotriva Rusiei, pregătind o răscoală pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite, Vladimir Cristi a fost un spirit revoluţionar naţionalist. Din timpul studenţiei a fost adeptul mişcării revoluţionare socialiste, ceea ce l-a promovat, în 1917, în funcţia de guvernator al Basarabiei, numit de guvernul revoluţionar rus. A fost ultimul guvernator şi singurul român în această demnitate. În această calitate a reuşit să se opună pretenţiilor Radei ucrainiene de a integra Basarabia între guberniile care au format noul stat ucrainean. Succesul său a contat enorm în evoluţia Basarabiei pe drumul Unirii cu România, deoarece ucrainenii au făcut presiuni puternice pentru încorporarea Republicii Democratice Moldoveneşti în statul ucrainean, fie în întregimea sa, fie parţial, sub pretextul existenţei populaţiei ucrainene între Prut şi Nistru. După Unire a fost ministru în guvernele României, iar de două ori a fost primar al Chişinăului. A încercat să scape de ocupaţia sovietică fugind în Austria şi Elveţia, însă a fost capturat de NKVD, moment după care i s-a pierdut urma, ca atâtor eroi basarabeni, în GULAG-ul sovietic.
PAUL GORE/Ascendenţa sa într-o veche familie boierească i-a oferit augurii unei cariere în administraţia din Basarabia. În 1905 a fost preşedintele Comitetului de redacţie a Societăţii Culturale moldoveneşti, din 1908 a condus Comisia Savantă a Arhivelor Basarabiei, a fost director al Muzeului din Chişinău. În 1917 a devenit preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi, în martie 1917, pe casa sa a arborat TRICOLORUL! Cu ocazia Congresului învăţătorilor din mai 1917 şi-a început discursul cu adresarea:„Fraţi români!”. După Unire a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Fragmente din PORTRETE DE ROMÂNI BASARABENI CARE AU FĂCUT UNIREA ÎN 1918 de MARIUS DIACONESCU

Mulțumiri SERENEI ADLER pentru înregistrare.