Avram Iancu s-a născut în urmă cu două secole și s-a stins la vârsta maturității, la nici cinci decenii de viață, dar spiritul său străbate anii și va străbate multe secole de-acum înainte, cel puțin atât timp cât va exista poporul român. El este erou național, așezat demult în Panteonul Național. La vârsta de 24 de ani se situa între conducătorii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, iar la 25 de ani era stăpânul Munților Apuseni, pe care-i transformase în Țară Românească și din punct de vedere militar și politic, căci sub aspect etnic erau așa de când e lumea. Organizarea militară a Transilvaniei românești trebuia să se facă în lumina mișcării de emancipare a popoarelor europene, dar după model roman, după modelul celui mai important stat antic cu centrul la Roma, de unde ne veneau, nouă, românilor, numele, obârșia și limba. Avram Iancu, prin școlile sale urmate în română (în satul natal, pe lângă biserică), în latină și maghiară (la Cluj mai ales, la Liceul Regesc), era avocat, un post-iluminist, un urmaș al Școlii Ardelene impregnat de idei romantice timpurii, iradiate dinspre curentul lansat de Johann Gottfried Herder. Educația în spirit roman, prin care istoria românilor pornea ab Urbe condita, l-a condus pe eroul nostru la organizarea armatei, destinate inițial pentru întreg teritoriul Transilvaniei, în tribunate, legiuni, centurii, decurii, conduse de tribuni, prefecți, centurioni, decurioni. Iancu apărea ca un voievod, numit „crai” și „crăișor” (apoi, în folclor și conștiința publică, „Craiul Munților”). Ca om politic, Iancu s-a adresat moților săi în termeni mobilizatori, cum se făcea peste tot în Europa Centrală a timpului: „Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri… Să caute, de aceea, cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”. Iancu nu venea ca generație spontanee, ci descindea dintr-un timp revolut, de când românii se ridicaseră contra noilor stăpâni, contra domnilor de pământ: astfel, la 1366, nobilimea Transilvaniei reclama la rege pe toți „răufăcătorii” și „mai precis pe români”, care se ridicaseră pentru recuperarea bunurilor și drepturilor răpite; excluderea românilor dintre stări (grupurile privilegiate) și de la conducerea colectivă a țării a fost atenuată în secolul al XV-lea, din cauza asalturilor Imperiului Otoman, când românii, prin cnezii lor, au fost între protagoniștii apărării graniței sudice a Regatului Ungariei; atunci, domnii români de la est și sud de Carpați (Mai ales Ștefan cel Mare, numit în Occident „rege al Daciei” și Petru Rareș) au stăpânit imense domenii în Transilvania; secolul al XVI-lea a venit, însă, cu noi discriminări, tot mai apăsătoare pentru români, încât intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599) a fost ca o binecuvântare; românii s-au ridicat atunci „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”. A urmat asuprirea Bisericii Ortodoxe de către principii calvini și apoi, sub austrieci, unirea românilor cu Biserica Romei, tot ca formă de luptă pentru emanciparea națiunii (circa 1700). Ulterior (1761) și tot prin luptă, s-a re-oficializat și ierarhia ortodoxă românească transilvăneană, la rang de episcopie. Secolul al XVIII-lea nu a avut cum să aducă prin părțile noastre noi formele radicale (anticlericale, antimonarhice și nici idei ale egalitarismului vulgar), în schimb a promovat lupta de emancipare națională pe cale politică (mișcarea petiționară prin supplex-uri, mai ales Supplex Libellus Valachorum din 1791), pe cale culturală (prin Școala Ardeleană) și pe cale socială prin Răscoala lui Horea (1784).
Iancu a dus mai departe legatul lui Horea, a ridicat moștenirea eroului din Munții Țebei pe un piedestal național și european, s-a înscris el însuși cu poporul său în marile mișcări pe care unii istorici le-au numit „Primăvara Popoarelor”. Gândurile Iancului (născut la Vidra de Sus, în județul Alba de azi) pentru reformarea societății și pentru emanciparea națiunii sale erau clare chiar din martie 1848, când canceliștii maghiari și români din Târgu Mureș au semnat un memoriu către împărat, crezând că vor putea merge împreună în lupta lor: „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane”. Programul Revoluției Române din Transilvania – la alcătuirea căruia a contribuit și mintea lui Avram Iancu – a devenit programul luptei de emancipare românească până la Marea Unire, în derularea lui înscriindu-se Pronunciamentul de la Blaj, formarea partidelor naționale românești (1869) și apoi a Partidului Național Român unic (1881), Memorandul (înaintat în 1894) și altele.
Prin urmare, Iancu nu pornește din neant și nu s-a îndreptat spre uitare. Misiunea lui vine în urma lungului șir de mișcări evocate în parte mai sus, mișcări dintre care unele au avut conducători dăruiți cu har, altele nu. Avocatul de 24 de ani a fascinat istoriografia românească încă din secolul al XIX-lea, la scurt timp după moartea survenită în septembrie 1872, dar cel mai mare biograf i-a fost Silviu Dragomir, făurar împătimit al unirii Transilvaniei cu România, decisă la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia și apoi încarcerat de către comuniști pentru „crima” de a fi fost un patriot român, constructor al edificiului politic național. Fruntașul pașoptist nu și-a văzut în timpul vieții pământești dorințele naționale împlinite și a trecut în viața cea veșnică întristat și dezamăgit de „un hoț de împărat” și de judecata greșită a unor contemporani răi. L-a explicat, în această dramă mare a sa tot Silviu Dragomir, cu următoarea cugetare: „O acțiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci și după curăția intențiilor cu care a fost întreprinsă”. Or intențiile „Craiului Munților”, privit de români ca un mântuitor, au fost pline de harul dreptății umane și divine și îndreptate numai spre binele națiunii sale. Demersul de la 1848 al românilor transilvăneni, în frunte cu Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Andrei Șaguna, Alexandru Papiu Ilarian, Axente Sever, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu și alții, a însemnat, până la un punct, eliberarea popoarelor de sub Habsburgi, desființare iobăgiei fără despăgubire, obținerea de drepturi și libertăți democratice. Până în martie 1848, aceste idealuri erau comune cu ale Revoluției ungare. În 15 martie 1848, maghiarii au decis unilateral „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria. Pentru revoluționarii unguri, în Transilvania trebuia să existe o singură națiune, cea maghiară, celelalte popoare și populații urmând să fie asimilate și să beneficieze de „superioritatea culturii și civilizației maghiare”. Din acest moment, drumurile luptătorilor români și maghiari s-au despărțit. Împăratul a promis respectarea libertății naționale a românilor, fapt pentru care românii au mers alături de Viena și contra mișcării maghiare. Împăcarea celor două revoluții a venit în iulie 1849, când Kossuth și-a dat seama că drepturile minorităților trebuie respectate. Era prea târziu: cele trei imperii (Habsburgic, Țarist și Otoman) au înfrânt toate revoluțiile. Însă programele revoluționare au rămas și au fost puse în practică în deceniile următoare, până la 1918.
Unii se întreabă azi – cu un spirit anistoric evident, deconstructivist și post-modern – dacă Avram Iancu a fost erou pozitiv sau negativ. Firește, întrebarea este tendențioasă, în condițiile în care Iancu a vrut să schimbe ordinea conservatoare a Imperiului Habsburgic, a Ungariei vremii, ca țară supusă împăratului de la Viena și a Transilvaniei sale, bazate pe discriminare națională și nedreptate socială. Iancu nu va fi prezentat ca personaj pozitiv în anumite țări niciodată, așa cum Napoleon nu este nici azi lăudat în Marea Britanie sau chiar în Germania, Rusia etc., așa cum Kossuth Lajos nu va fi idolatrizat nici de români, nici de croați, nici de slovaci, nici de sârbi, nici de ruteni (ucraineni). Adevărul istoric nu este la fel pentru toți, fiindcă faptele și procesele istorice nu sunt apreciate identic. Asta nu înseamnă că adevărul istoric nu există sau că nu mai trebuie căutat și descoperit. Adevărul omenesc este unul relativ și parțial, dar real, absolut fiind doar adevărul dumnezeiesc. Avram Iancu a militat pentru libertatea tuturor popoarelor. El nu a cerut privilegii pentru români – care au reprezentat mereu majoritatea populației Transilvaniei – ci doar egalitate pentru națiunea română cu celelalte națiuni și recunoașterea limbii române drept limbă acceptată oficial, alături de maghiară și de germană. Avram Iancu a luptat, alături de Nicolae Bălcescu, pentru unirea celor două revoluții, română și maghiară, dar când și Kossuth a fost parțial de acord, cum spuneam, cu revendicările minorităților, a fost prea târziu.
Avram Iancu rămâne pentru români și pentru europeni un model de om de acțiune îndreptată spre emancipare, spre libertate, unitate și frăție. El a intrat demult în istorie, în legendă și în folclor, încât mulți aud și acum „pe Dealul Feleacului” cum „trec carele Iancului”.
Da am făcut sesiuni dedicate în martie și 13 mai la CRIFST
Unii spun ca atunci cand s-a dus Ceausescu a murit Romania. Fals. Cand n-or mai fi ardelenii poate ca o sa se intimple asa ceva dar ei vor fi; Multumim!