Prof.univ.dr. Gheorghe Petruşan: Cum să predăm istoria?

Tratatul de pace de la Trianon (1919–1920)

Judecata asupra acestei politici va avea loc la masa tratativelor de la Trianon, la sfârșitul Primului Război Mondial, declanșat și pierdut de Austro-Ungaria. La baza tratativelor de pace de la Versailles au stat, printre altele, principiile naționale ale președintelui american Woodrow Wilson. Când s-a trecut însă la stabilirea granițelor dintre noile state, aceste principii, din cauza faptului că alteritățile naționale nu formau comunități compacte, adică frontierele etnice cu cele geografice nu coincideau în cazul nici unuia dintre statele afectate, nu au putut fi aplicate în mod consecvent. Așa se face că o mare parte a ungurilor rămân în statele succesoare. Astfel, cu prilejul analizei evenimentelor petrecute și al noului contest istoric, profesorul de istorie trebuie să aibă în vedere atât modalitatea și obiectivitatea aplicării celor 14 principii wilsoniene cât și respectarea intereselor minorităților naționale din statele nou înfi ințate. Sunt încă mulți care cred că la Trianon nu li s-a făcut dreptate. Se pare însă că sunt mai aproape de realitate cei care cred că avem de a face cu o problemă insolubilă. Ceea ce se poate afi rma fără teama de a greși e că, în cadrul statului național, egalitatea în drepturi cetățenești e posibilă, egalitatea în drepturi naționale imposibilă, deoarece se opune scopului pentru care această formă de stat este concepută. Statele federative sau confederative, fiind relativ compacte din punct de vedere lingvistic și cultural, dispun de o mai mare forță de păstrare a identităților etnice, vezi, de ex. Elveția. Cele patru comunități naționale constitutive ale statului (germană, franceză, italiană și retoromană) dispun de autonomia necesară pentru a-și conserva valorile identitare. Statele Unite ale Americii însă sunt un model de malting pot, fiindcă limba engleză și cultura întemeietorilor de state omogenizează viață spirituală a cetățenilor de diferite origini etnice. Statele europene occidentale, luându-se după modelul american, încearcă, cu o reușită discutabilă, integrarea, respectiv asimilarea cetelor de emigranți, riscând profi lul etnic și confesional al Europei creștine. Cancelarul Angela Merkel, adeptă a integrării elementelor alogene, spunea cu câțiva ani în urmă: gata cu multiculturalitatea, ajungând la concluzia că integrarea prin păstrarea particularităților identitare (limbă, tradiții, religie) ale alogenilor e imposibilă fără a risca valorile lingvistice și culturale ale popoarelor băștinașe, pentru că duce la formarea unei societăți paralele, cu limbi, tradiții și religii deosebite. Astfel, statelor gazdă din Europa occidentală nu le rămâne decât asimilarea, ceea ce durează și generează conflicte.

Acesta este contextul istoric în care ar trebui, după părerea noastră, integrată predarea istoriei popoarelor europene, prin urmare și a micilor comunități naționale, cum este și românimea din Ungaria.

Caracterul conflictual al trecutului comun pune la încercare pregătirea profesională și politică a profesorului de istorie, pentru care întrebarea cheie va fi cam aceasta: din al cui punct de vedere trebuie analizate și evaluate aceste evenimente istorice antagonistice? Al statului în care trăim și al națiunii dominante sau al poporului din care facem parte prin limbă și cultură, respectiv din perspectiva păstrării identității noastre naționale? Noi pledăm pentru al doilea punct de vedere.

Profesorul trebuie să aibă în vedere cerințele cuprinse în programa școlară aprobată de ministerul de resort al statului în care trăim, noi însă suntem convinși de faptul că elevul de naționalitate română din Ungaria are dreptul la o imagine obiectivă, modernă asupra lumii prin care au trecut înaintașii săi, asupra condițiilor sociale, politice și culturale în care au trebuit să se integreze în așa fel ca să-și poată păstra identitatea națională.