A.G. WEINBERGER: ,,BOLTĂ VOI FI ȘI MÂINE”

Un interviu de IRINA AIRINEI cu vicepreședintele ICR, compozitorul și interpretul A.G. WEINBERGER

Moto: „am fost rădăcina/ pietrei de boltă…/mândru am stat… /greu mi-a fost” (din poemul ,,Boltă voi fi și mîine” de A.G. Weinberger)

Piatră de boltă în muzică, cheie de boltă în instituție…

Plecat din Oradea, a creat la 21 de ani prima trupă de blues din România, urcând cu consecvență treptele formării artistice. De la începutul anilor 2000, a trăit ca muzician în Statele Unite, unde a avut șansa să cânte în cluburi și pe scene de renume și unde a înregistrat un album care s-a bucurat de un imens succes: „Nashville”. A revenit în România și s-a impus într-o manieră inedită în proiecte precum GringoTronic, integrând elemente de muzică electronică, loopuri de chitară, voce, muzicuţă şi lapsteel guitar, toate filtrate în stilul propriu. Un alchimist care aplică tehnica improvizației în spectacolele sale și care înalță o coloană sonoră a existenței noastre, spune el într-un interviu… singular… Muzician, promotor al blues-ului în România, chitarist, cântăreț, producător și realizator de emisiuni, supranumit „Mr. Blues of Romania” de către critici, „un chitarist carismatic de cea mai înaltă clasă”, după cum îl numea B.B. King,  A.G. Weinberger a scris o pagină a genurilor muzicale numite blues, jazz sau rock, dăruind publicului momente de grație.

Irina Airinei: Dumnezeu v-a dăruit pasiunea, talentul și puterea de a vă duce la îndeplinire proiectele. Care e relația dintre dumneavoastră și Dumnezeu?

A.G. Weiberger: Aș spune că Dumnezeu are nevoie de mine, nu eu de El.

I.A: Spuneți asta în binecunoscutul spirit de contradicție al lui A.G.?

AGW: El m-a creat pe mine, deci a avut nevoie de mine și are un plan cu mine. E logic, nu?

I.A.: Sunt răspunsuri care includ întrebări, frământări, negarea negației… Unde se ascunde, de fapt, A.G.?

AGW: Sunt aici… Sunt o carte deschisă, însă trebuie să mă întrebați și să comunicați cu mine… Toată viața trăiești, experimentezi contradicții… Asta m-a și însingurat. Uite, stau acasă, mă izolez, nu ies nicăieri pentru că știu că, dacă ies undeva, umbresc fără să vreau, iar lumea vine în umbra asta imaginară și atunci prefer să citesc, să scriu și… să gândesc. Sunt un gânditor, dar ce să fac, pot să mă opun?… Uite, îți dăruiesc această carte, SINGULAR – încerc să îmi public și al doilea volum, care se numește ABANDON –, iar acolo scrie undeva că succesul e cel mai mare dușman al omului pentru că toți ceilalți încep să devină invidioși și geloși și nu își asumă gustul succesului împreună cu tine, indiferent că sunt familie, iubite, prieteni, colegi… Izolarea devine prețul succesului…

I.A.: Legat de Oradea natală, aș vrea să amintesc că avem o cunoștință comună, o voce inspirată într-un suflet de artist: Alexandrina Chelu Schor, fiica muzicianului, poetului și filosofului Florian Chelu Madeva.

AGW: Îmi amintesc cum jucam scrabble cu Florian pe vremea când Alexandrina avea trei-patru ani, iar noi doi aveam grijă de ea în vreme ce mama ei lucra la teatru. Pe urmă, am cântat, în ’90, în prima cârciumă privată din Oradea și îmi mai amintesc ceva: în a treia săptămână de când începusem acolo, când au aflat interlopii că este o cârciumă deschisă după ora 12:00 noaptea, au început să vină, dar nu le-a plăcut ce cântam: muzica lui Bob Dylan, Beatles etc. Unul dintre ei a aruncat cu cuțitul în noi. Tocmai ieșise din pușcărie după 18 ani, pentru omucidere. Nu i-a plăcut muzica noastră și a aruncat cu cuțitul în noi, dar din fericire nu ne-a nimerit; restaurantul se numea ,,Select”, iar astăzi nu mai este. Florian s-a îngrozit, am închis chitările, am terminat onorabil piesa și trei zile n-am ieșit din casă.

I.A.: Ce faceți acum, ca artist?

AGW: De vreo 10 ani am găsit o altă cale în muzica contemporană, am scris două concerte pentru pian și orchestră, un concert de violoncel și miniaturi, multe miniaturi. Chiar acum am terminat o piesă pentru pian care se numește „Golem Totem”. Am mai scris și o trilogie alcătuită din trei poeme simfonice. Primul poem se numește „L’Eau de Gihon”, care în vechime era principala sursă de apă a orașului pre-ebraic Iebus (Yevus), devenit apoi Cetățuia lui David, nucleul inițial al Ierusalimului, clădit pe colina care se ridică în apropierea sa. „Bathsheba” este al doilea dintre poeme. Însă la mine narativul este diferit față de cel consacrat. Eu nu cred că un rege respectat ca David putea coborî la acel nivel de mojicie, încât să fure nevasta celui mai bun prieten al său, Urie, care tocmai se lupta în război pentru a apăra regatul. Și atunci, în concepția mea, povestea asta sună în următorul fel: Bathsheba a avut o revelație fiind convinsă că ea trebuie să-l cucerească pe David pentru că ea, prin acest vis, a aflat că doar din ei doi se va naște Solomon, cel care va înfăptui statalitatea pe care David a gândit-o. Prețul plătit a fost ca primul lor copil să moară, al doilea fiind Solomon cel care, fără luptă, fără sabie, a moștenit un regat, a înfăptuit acele reforme incredibil de importante și a făcut din abstractul Divin ceva tangibil prin clădirea primului templu. Și a treia parte este „Esther”, în care eu tratez Purimul ca o purificare. Multă lume nu știe că Ahashverosh (Xerxes) i-a spus lui Mordechai, unchiul Estherei: „O zi vă dau voie să vă ucideți dușmanii!”.  Esthera îl convinge pe rege că Haman trebuie înlăturat de la putere, dar în mod tragic, decretul, odată dat împotriva evreilor, nu poate fi retras și astfel singurul remediu este de a le porunci evreilor să se apere de atacatori. Nu există dovezi despre Esthera sau despre acest eveniment special în afară de Meghilah (Cartea Estherei). Eu nu văd partea veselă, obișnuită a Purimului, mai degrabă aș spune că e o muzică demnă, care exprimă lupta evreilor pentru supraviețuire…

Am mers pe firul genialei combinații dintre muzica klezmer și jazz. O combinație inventată de compozitorii celor mai frumoase cântece de Crăciun care au fost evrei, pe vremea când filmul sonor a început să prindă aripi. Marile filme erau produse după scenariile de pe Broadway și muzicile de film deveneau șlagăre, iar muzicanții de jazz au început să cânte pe placul publicului temele muzicale din filme. Numai că ei au improvizat, iar variațiunile lor au fost strânse, mai târziu,  într-o colecție care se numește „The Great American Songbook”. De exemplu, cea mai frumoasă piesă de Crăciun, „White Christmas”, e scrisă de Irving Berlin. Și „Let it Snow” și „Santa Baby” au fost scrise de evrei americani; la fel au fost și „Walkin’ in a Winter Wonderland”; „Chestnuts Roasting on an Open Fire”, „Silver Bells”, „It’s The Most Wonderful Time of the Year”, „Rockin’ Around the Christmas Tree”, „A Holly, Jolly Christmas”, „Rudolph the Red-Nosed Reindeer”.

I.A.: V-ați intitulat volumul de eseuri și poeme, SINGULAR. De ce SINGULAR,  A.G. Weinberger?

AGW: Eu sunt capcana propriei mele legende.

***

I.A.: Cum a fost posibilă metamorfoza de la poet și muzician la manager cultural, la administrator?

AGW: ICR-ul nu este o instituție culturală în sensul tipic, deoarece noi nu generăm conținut. ICR e menit să producă o infrastructură de promovare a culturii țării. Asta este misiunea noastră: de a îmbunătăți imaginea României în străinătate, conform Legii 356/2003. Am înțeles că rostul meu de a promova o imagine luminoasă și înaltă a culturii țării mele îmi poate completa personalitatea. Am ajuns la acest sens superior de la care a plecat și Augustin Buzura.

I.A.: Ce vă împiedică, ce vă ajută, ce vă stimulează?

AGW: Mă stimulează acest sens nou al existenței mele. Dar legislația ușor rigidă și învechită pe alocuri ne îngreunează oarecum misiunea. Asta e legea, nu avem ce face. Evident însă, putem propune modificări legislative pentru a veni în întâmpinarea cerințelor contemporane.

I.A.: Care e diferența de perspectivă dintre artistul A.G. care era implicat în proiecte susținute de ICR și artistul devenit vicepreședinte al ICR? Cum se vede din afară, cum se vede dinăuntru?

AGW: Ca muzician liber profesionist am avut proiecte cu ICR-ul, am susținut concerte la Roma, la Cracovia, iar aici în curte mai cântam cu Johnny Răducanu… Dar eram arogant, eram infatuat, le reproșam lucruri. „Cum adică n-aveți bani?”. Nu încercam să înțeleg resorturile complexe ale finanțării. Ajuns aici, am mărturisit asta colegilor și mi-am făcut mea culpa, deoarece am înțeles cum stau lucrurile în interior. Această junglă birocratică este învechită, ruginită și este nevoie de o schimbare, ce nu poate fi făcută de noi, ca instituție autonomă, ci doar de legiuitor. Am colegi la fel de încercați de aceste rigori birocratice, destul de bizare care, uneori, se bat cap în cap. Din fericire toată lumea caută să găsească soluții, să găsească firul Ariadnei… Când vezi lucrurile dinăuntru poți avea imaginea completă, desigur. Pe firul Ariadnei ajungem la minotaur care este de fapt sursa înțelepciunii, pentru că el ne confruntă cu noi înșine. Dacă mergem puțin mai adânc în suflet, el nu este doar un monstru care mănâncă oameni, e ceva din noi. Deci să avem înțelepciunea să privim minotaurul ca oglindire a neîmplinirilor noastre, care se amplifică în această imagine sau să ne creăm golemul propriu și să-l stăpânim.

I.A.: Dacă nu-l stăpânim, devine un pericol mare și ne poate distruge…

AGW: Pentru mine este o experiență incredibil de utilă și de importantă acest mandat… Îmi este și golem, și minotaur… Și când vorbesc cu colegii mei de breaslă le spun că trebuie să plece de la cunoașterea legii atunci când propun sau solicită parteneriate cu ICR.  Atitudinea superficială și tendința de a merge pe scurtături sunt capcane în care am căzut și eu, cândva…

I.A.: Cum se pot obține finanțări prin ICR, ca să fie clar pentru toată lumea?

AGW: În portofoliul nostru există un singur program de finanțare și anume programul „Cantemir”. Acesta are criterii specifice în fiecare an, în concordanță cu calendarul Ministerului Afacerilor Externe. Avem o gândire de perspectivă, o adevărată strategie și noi nu prea putem să ne abatem de la ea, odată ce a fost aprobată de consiliul de conducere, forul superior al ICR, care se reunește de două-trei ori pe an și aprobă strategia pentru anul viitor și raportul anual al anului anterior.

I.A.: Cum vin și cum pleacă creatorii culturali aici și de aici?

AGW: Nimeni nu pleacă de la noi fără ca vizita sa să nu aibă vreun rost. Nu punem frână creatorilor de conținut cultural, fie că sunt entități publice sau entități private. Noi primim cu brațele deschise orice fel de idee sau conținut cultural care are o anumită valoare, nefiind însă un juriu și nedând judecăți de valoare. Cântărim oportunitatea și posibilitatea de a le susține și încercăm să reducem subiectivitatea la minimum. Toți cei care își doresc parteneriate cu ICR trebuie să țină cont ca proiectele propuse de ei să aibă reprezentabilitatea potrivită imaginii României.