Un interviu de Irina AIRINEI
Invitata noastră este doamna Irina Weinberg, traducătoarea din ebraică a volumului ,,O ZI DIN OCTOMBRIE, Patruzeci de eroi, patruzeci de povestiri” de YAIR AGMON și ORIYA MEVORACH,
volum apărut la Editura OMNIUM și lansat la Parlamentul României marți, 8 octombrie 2024, în cadrul impresionantei manifestări comemorative dedicate victimelor atacului terorist din 7 octombrie 2023 din Israel, manifestare la care au participat numeroși miniștri și alte autorităţi ale statului român, 23 de ambasadori şi reprezentanţi ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, personalităţi din mediul academic şi diplomatic, dar şi supravieţuitori ai atacurilor și familii care au încă ostatici în Gaza. Un eveniment organizat de Fundaţia Laude-Reut, sub egida Guvernului României, în colaborare cu Camera Deputaţilor şi Ambasada Statului Israel.
(E.S. Lior Ben Dor, ambasadorul Israelului în România)
Cine sunteți dumneavoastră, doamnă Irina Weinberg?
Ca formație, am făcut școala de asistente medicale și sunt specialistă în boli infecțioase în Israel. Am terminat liceul în România, am luat bacalaureatul și am plecat, pe la 20 de ani și acolo am ales o carieră practică. Am făcut liceul 33 din Drumul Taberei, era un liceu foarte bun, am amintiri frumoase. Era primul liceu de cartier. Am avut excelenți profesori acolo. În prezent liceul se numește ,,Grigore Moisil”.
Cum vi s-a părut viața din Israel ? Ați resimțit venirea în Israel ca o etapă cu treceri bruște, cu șocuri existențiale?
Eu nu m-am obișnuit nici până azi cu viața în Israel.
Pentru că nu aveați ca limbă maternă ebraica?
Nu cred că asta a fost chestiunea. Cineva mi-a spus mie odată și probabil că așa este, că eu ,,sunt invalidă de Orient”. Eu nici până în ziua de azi nu-l pricep, nu-l percep, nu mă interesează, da, sunt ,,invalidă de Orient”. Deși sunt născută în București, duc dorul muntelui. Arată-mi un munte, arată-mi un pom, arată-mi o pădure…Maică-mii, de exemplu, îi plăceau dunele de nisip când mergea cu autobuzul în deșert, ei îi plăcea deșertul, mie nu. Nici marea, deși stau la doi km de mare, e păcat de Dumnezeu și am am prieteni aici care mă întreabă: ,,Nu te duci la mare?” Nu că nu-mi place dar, până la urmă, am aceeași senzație că marea în exces e foarte obositoare și prefer muntele pentru purificare, pentru aer, pentru liniște.
În Israel am făcut școala postliceală și facultatea, am terminat masteratul, mi-am însușit limba ebraică, am scris multe lucrări în limba ebraică, dar nu-mi place să citesc mult timp în ebraică pentru că mă obosește. Dacă vreau să mă relaxez, eu sunt prietenă cu toate librăriile din București și, spre fericirea mea, felicitări României unde se traduce foarte mult!
Iată-l, de exemplu, pe acest minunat Eric-Emmanuel Schmitt care nu a fost tradus în Israel. Israelul este o insulă, este cu totul izolat și este și o țară mică. Da, este cea mai mare țară mică și totuși atât de variată.
Ce a reprezentat O ZI DIN OCTOMBRIE pentru dumneavoastră?
Citind această carte poți să-ți dai seama cum este societatea, cum sunt oamenii în Israel, cartea aceasta, O ZI DIN OCTOMBRIE, cuprinde 40 de povestiri și aproape fiecare poveste este un alt univers, o altă personalitate, un alt destin, este o varietate fantastică. Știm că Israelul are foarte mulți poli: sunt religioși hasidici, sunt laici, sunt creștini, sunt musulmani, sunt vorbitori de ebraică, nevorbitori de ebraică, nou veniți din toată lumea… Enorm de multe fețe…Cum, probabil, are America să zicem, dar America este imensă…Dar așa o țară mică să aibă o asemenea varietate…nu mai spun de de arabi care și ei au diverse fațete, sunt beduini, sunt arabi musulmani, sunt arabi creștini, în această carte apar personaje reale dar atât de diferite… Sunt oameni de diferite vârste, profesii, orientări, interese, categorii sociale, bogați, săraci…
În acea zi tragică, pe mulți dintre ei îi reunea bucuria festivalului, un festival în genul Untold, Electrica și așa mai departe. Iată zona, cât e de extinsă, de-a lungul graniței cu Gaza unde sunt aceste chibuțuri și moșavuri pentru că asta a fost invazia, prin deschideri mari în zid. Și au venit și prin aer, cu parapante și au venit și pe mare, au măcelărit și oameni aflați la plajă…
Care a fost primul impact de lectură?
Un sentiment de oroare.
De unde a venit propunerea de a traduce volumul?
Inițiativa este a doamnei Tova ben Nun iar domnul Bogdan Chiriac m-a contactat printr-o prietenă comună, doamna Lelia Munteanu care mi-a fost colegă de bancă în școală, bună prietenă. Dar a fost o tălmăcire extrem de dificilă.
În ce au constat dificultățile?
În orice traducere, la un moment dat, te obișnuiești cu limba, dar, în acest caz, nu a fost așa: pentru că fiecare poveste este una complet diferită, de fiecare dată o iei de la început, în fiecare povestire este vorba despre un personaj total opus personajului precedent. Fiecare mărturisire, fiecare relatare reprezintă un univers complet diferit față de de povestirile anterioare. Unul e religios, așadar se exprimă într-un limbaj religios, altul e ateu, unul e de origine orientală, altul de origine occidentală, ba e vorba de un copil, ba e vorba de o filipineză care este îngrijitoare la o familie și care vorbește rău ebraica, unul e militar și vine cu alt limbaj. Cu alte cuvinte, această carte reprezintă un mozaic tipic Israelului, cred că nu lipsește nimic din această imagine complexă, apar inclusiv nou-veniți, oameni care nu sunt vorbitori de ebraică, și ei supraviețuitori. Apar relatări directe de la supraviețuitori și relatări indirecte de la familii, prieteni ai ostaticilor, ai celor dispăruți.
Cred că a fost greu să retrăiți prin vocile lor acele momente de groază…
Traducerea a fost foarte grea pentru că nu e ficțiune, nu e un roman pe care îl citești, nu, fiecare cuvânt, fiecare trăire este autentică. Mai mult, traduceam dimineața și seara, înainte de culcare, dau drumul la televizor și văd acolo personajele din carte… Trăiam în timpul zilei drama supraviețuitorilor, tragedia relatărilor despre însângeratele evenimente sau vizualizam descrierea unei încăperi de adăpost ca seara să o văd deodată pe viu la știri sau să îi văd pe cei ale căror tragedii tocmai le tradusesem în timpul zilei. Vedeam la știri câte un reporter într-unul dintre aceste așezări care sunt aici, pe hartă. Intram în acest coșmar de dimineață și rămâneam în el… peste noapte…
Și această carte grea a fost lansată de Fundaţia Laude-Reut în Parlamentul României în cadrul manifestării comemorative dedicate victimelor atacului terorist din 7 octombrie 2023. Cum ați trăit acel moment?
M-am simțit mândră când am auzit de eveniment, m-am simțit foarte mândră că România a prilejuit acest eveniment. Mândră de Tova ben Nun care a fost motorul, mândră de ambasadorul Israelului la București, dar faptul că așa ceva s-a petrecut la Parlamentul României cu participarea unor reprezentanți ai Guvernului României, ai Ambasadelor, ai autorităților, acest prilej l-am trăit din plin și e greu de descris în cuvinte tot ce am simțit atunci.
Va fi pace în Israel?
O speranță de pace de ambele părți prin anii ’90 a existat, a fost o perioadă când relațiile dintre Israel și Gaza erau foarte prospere. Pe atunci, eu am dat lecții la primul curs de ATI al unor asistenți medicali din Spitalul Rafa, veneau zilnic la noi, la spitalul din Holon la care lucram eu, vreo 20 de asistenți medicali, la primul lor curs de acest gen. Israelul a făcut mari investiții de dezvoltare socială în Gaza, dar după venirea Hamasului la putere, toți banii primiți Hamasul i-a investit în înarmare cu scopul de a ataca Israelul. Ceea ce au și făcut în permanență. Chiar și educația copiilor în Gaza, încă de la grădiniță, este militarizată și îndreptată împotriva Israelului și evreilor.
Pe coperta volumului apare macul…Cu ce mesaj?
Da, macul , roșu ca sângele, în Anglia de pildă este un simbol al celui de-al Doilea Război Mondial. În Israel, macul este floarea sudului, cel care crește și înroșește toată zona de sud. Macul este un simbol atât al aducerii aminte, cât și al speranței pentru un viitor pașnic. Ceea ce cartea transmite, cred eu, din plin: neuitarea însângeratelor evenimente, groaza, coșmarul trăite dar și speranța într-un viitor al educației umaniste care poate însănătoși mentalități și care poate aduce pacea între oameni!
Foto: Irina Airinei
Adaugă un comentariu