AFnews
Mi-a rămas, din aceşti ani petrecuţi departe de ţară (16 mai 2018-16 mai 2022), prietenia cu Maria Găitan Mozes, poeta trăitoare acum în Israel şi care este una din ultimele martore şi participante la interesanta Școală de Literatură „Mihai Eminescu”, un subiect care pe mine m-a urmărit prin timp şi peste timp. Sunt unii care zic… ei, şcoala, un experiment al începutului anilor ’50. Sunt alţii care zic: da, dar Labiş, Florin Mugur, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Tita Chiper, Lucian Pintilie, Georgeta Horodincă, Alexandru Andrițoiu, Niculae Stoian, Aurel Rău… şi câte nume ar mai urma!
(Ion Horea, Aurora Cornu și Maria Găitan la Școala de Literatură ,,Mihai Eminescu”)
(Nicolae Labiș, Mihai Negulescu, Luca și Maria Găitan)
Acum, când sunt departe de Maria, îi tot trimit fotografii din epocă, ea îmi identifică personajele. Vreau să o îndemn să scrie ea însăşi, cu duioşia, moralitatea, răbdarea şi căldura ei. S-au scris diverse despre Şcoală, din păcate de multe ori personaje de margine şi-au proiectat în texte fie frustrările fie falsele evaluări, căci de, istoria o scriu.. supravieţuitorii.
Fotografii din adolescenţa lui Gh. Tomozei, dialogul cu Maria m-a aruncat în trecut, în cutia cu fotografii.
***
În spatele acestei notații, ce e? O prietenie, o prefață, o legătură surprinzătoare, la mijlocul căreia e plasată Irina Airinei, entuziasta ei promotoare în România (a ei și a multor altora, dar asta e, cum zice povestea, o altă gâscă în altă traistă). Iată prefața semnată de mine:
Sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții fac din poeziile alese în această antologie o probă de onestitate poetică și civică.
Iată-mă așa cum sunt, pare a spune Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate, și așa am străbătut aproape un secol de istorie o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel.
În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia. În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare. Le iubesc și le respect pe amândouă. Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că de fapt nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică.
Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie: Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos. (…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească. Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea Cine-s eroii?, evident, sub impresia puternică a istoriei Statului Israel, însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă. Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supraviețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată.
Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi? Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist. De fapt, în biografia poetei au fost de toate: și război, și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din anii 50 ai
Bucureștilor, creație instituțională a epocii, dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune, dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește. O viață de om marcată de prietenii literare, doldora de amintiri, din care cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie.
(Din volumul ZBORURI SECRETE de Cleopatra Lorințiu)
Adaugă un comentariu