Acad. Ioan Aurel Pop: Lărgirea Uniunii Europene și locul românilor în acest proces (l)

A vorbi astăzi despre lărgirea Uniunii Europene poată să le pară unora de prisos. Dar împrejurările sumbre de acum nu trebuie lăsate să domine mult timp.

Lărgirea Uniunii Europene a fost mult timp împiedicată și chiar oprită pentru „popoarele din Est”. Prima piedică a fost regimul comunist. Apoi, după 1989, aceste țări și popoare nu erau pregătite pentru „clubul” celor aleși, nu îndeplineau condițiile de aderare. În al treilea rând, dintre popoarele aflate „dincolo de Cortina de Fier”, au fost preferate cele situate mai aproape de Occident și care erau catolice și protestante. S-a vorbit mult timp despre Europa lui Carol cel Mare ca despre singura Europă viabilă și necesară. Treptat lucrurile s-au schimbat ușor, dar niciodată radical. Țările ortodoxe erau considerate extraeuropene, ca foste regiuni „schismatice”, nepregătite pentru „valorile europene”. Norocul a fost Grecia, țara ortodoxiei prin excelență – chiar dacă inima acelei lumi, Constantinopolul, nu mai era demult „a doua Romă” și se afla „în captivitate” – devenită parte a Uniunii Europene în 1981. Firește, Grecia nu a făcut figură de pion european occidental, cum speraseră capii de la Strasbourg și Bruxelles, dar ea inventase democrația și, prin urmare, toate greșelile trebuiau să-i fie iertate. În 2004, au intrat în Uniunea Europeană zece țări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, toate catolice și protestante, cu excepția Ciprului. Ciprul era o ciudățenie, fiindcă este așezat geografic în Asia, fiindcă este divizat teritorial, etnic și politic (partea turcă și musulmană nu este în UE) și fiindcă este țară ortodoxă. Ciprul a fost a doua breșă creată în UE în favoarea ortodoxiei. România și Bulgaria, țări foste comuniste și ortodoxe, au fost primite în UE abia în 2007, după multe negocieri, opoziții și comentarii discriminatorii. Cele mai vehemente voci contra României și Bulgariei au venit din partea țărilor germanice și nordice, țări care, prin elitele lor (și nu neapărat prin vocea opiniei publice), se consideră ultracivilizate și care privesc cu dispreț popoarele „de periferie” și „fără istorie”. Faptul că România și Bulgaria nu se află azi integral în Spațiul Schengen este cauzat de aceleași prejudecăți devenite politică de stat în anumite țări (Austria, Țările de Jos), care îi privesc cu dispreț pe acești „pioni nesemnificativi” ai Europei. De ce sunt aceste țări, în anumite privințe și la anumiți indicatori, codașii Europei unite, nu se mai întreabă nimeni. De ce sunt „țări de periferie”? De ce au fost lăsate sute de ani la cheremul marilor puteri (Imperiul Otoman, Imperiul Romano- German – devenit la un moment dat Austriac și la urmă, pentru cinci decenii, Austro-Ungar –, Imperiul Rus)? De ce au fost vărsate, după Al Doilea Război Mondial, de către marile puteri occidentale în „curtea” lui Stalin și a sovietelor?

În plus, punerea acestor țări în aceeași barcă i-a făcut pe mulți occidentali să le privească la fel, să le considere identice, cu aceeași identitate și cu aceeași istorie. Este clar că deopotrivă românii și bulgarii sunt europeni și creștini și că au contribuit la construirea valorilor europene. Europa nu a fost niciodată nici exclusiv a Occidentului, nici doar a lui Carol cel Mare, nici a celei de-A Treia Rome, nici a Germaniei și nici a Austriei. Europa este mult mai bogată și mai complexă.

În Europa sunt trei categorii mari de popoare: romanice, germanice și slave. În timp ce bulgarii fac parte din categoria slavilor (sudici), românii sunt romanici – ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii etc. – și fac parte din romanitatea orientală, fiind singurii moștenitori actuali ai acestei romanități. Aproape 80% din cuvintele pe care le folosesc românii în viața cotidiană sunt de origine latină, moștenite prin procesele de etnogeneză și glotogeneză sau preluate treptat ca neologisme din alte limbi, cu precădere romanice.

Formarea românilor ca popor romanic. Românii sunt un popor romanic și s-au născut, ca orice popor romanic, în mileniul I al erei creștine (între secolele I-II și VIII-IX), printr-un îndelungat și complex proces istoric, în urma cuceririi Daciei de către romani. Zona de formare este un spațiu vast și eterogen, situat în regiunea carpato-danubiană și pontico-balcanică, restructurat apoi cu precădere la nordul Dunării de Jos, până spre Carpații Păduroși și de la valea Tisei până la valea Nistrului. Elementele etnice principale din care s-au constituit românii sunt analoage celor care stau la baza tuturor popoarelor romanice: elementul vechi, băștinaș, preroman, adică daco-geții, ramura nordică a tracilor (la francezi, elementul acesta preroman a fost format din gali sau celți, la spanioli din celtiberi etc.); elementul cuceritor, romanii (numitorul comun al tuturor popoarelor romanice europene); elementul migrator, adică slavii (în cazul popoarelor romanice occidentale, componentele migratoare au fost germanice: francii pentru francezi, vizigoții pentru spanioli, ostrogoții și longobarzii pentru italieni etc.). Altfel spus, peste puținii daco-geți rămași în viață (alături de alte mărunte grupuri etnice), după decenii de războaie nimicitoare, au venit prin cucerire romanii (mai corect, latinofonii sau vorbitorii de latină) și au fondat o serie de provincii romane, cea mai importantă dintre ele fiind Dacia (creată în anul 106 d. Hr.). Romanizarea Daciei s-a produs cu precădere printr-o intensă și masivă colonizare, organizată cu grijă de statul roman, pe de o parte, și spontană, cu mulțimi latinofone venite „din toată lumea romană” (ex toto orbe romano), în căutarea norocului. În scurtă vreme, vechea Dacie s-a „romanizat” din toate punctele de vedere, deopotrivă formal (de suprafață) și profund (adică sub aspect lingvistic și spiritual). La retragerea autorităților romane din Dacia, în timpul crizei Imperiului de la finele secolului al III-lea, a rămas pe loc o relativ numeroasă populație de rând care vorbea o latină populară modificată după specificul locului. Peste această populație (care încă nu era constituită ca românească) au trecut mai multe valuri migratoare (germanice și turanice), dintre care cel mai important a fost cel slav, ajuns în Dacia prin secolul al VI-lea), care, în parte, s-au și așezat printre protoromâni sau preromâni. După câteva secole de conviețuire cu acești români timpurii, slavii au sfârșit prin a fi asimilați, nu înainte de a lăsa importante urme în limba română, în toponimie și în alte laturi ale vieții locale. Prin urmare, românii sunt un popor romanic din romanitatea orientală, latini în primul rând prin limbă; ei aveau să devină și bizantini prin credință.

Ca majoritatea popoarelor, românii au avut până relativ recent un dublu nume etnic (etnonim), unul dat lor de ei înșiși și un altul dat de străini. Denumirea proprie (endonimul) este „rumân” sau, mai ales de la umanism încoace, „român”, termen moștenit în limba română din latinescul romanus și folosit de români pentru a se numi pe sine de la începutul existenței lor ca popor. Există destule mărturii medievale care atestă, începând cu secolele XIII-XIV, faptul că locuitorii de la Dunăre și Carpați se chemau pe sine români și, mai mult, că unii dintre ei erau conștienți de descendența lor romană sau, altfel spus, aveau conștiința romanității lor. Străinii însă – în primul rând vecinii bizantini, slavi, maghiari, germani etc. – le-au spus românilor „vlahi” (exonimul) sau cu termeni similari, derivați, cum ar fi „blaci”, „valahi”, „volohi”, „vlasi”, „oláhok”, „Walachen”, „ilac”, „oulagh” etc., răspândiți apoi și în rândul popoarelor occidentale. Se pare că termenul de „vlah” provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – atribuit apoi, în general, latinofonilor sau popoarelor de origine romană și restrâns în Europa Centrală și Sud-Estică la nivelul românilor, singurii latinofoni de aici. Interesant este faptul că ambele nume (adică și cel de „român” și cel de „vlah”), pe bună dreptate considerate sinonime, indică din punct de vedere etimologic și semantic exact același lucru, anume romanitatea acestui popor și, respectiv, latinitatea limbii sale. Momentul final al etnogenezei românilor se poate considera secolul al IX-lea, adică atunci când aceștia apar menționați cu numele de „vlahi” sau „blaci”, cam în perioada când se depuneau „Jurămintele de la Strasbourg” (842), prima atestare a limbii franceze și, deci, a existenței certe a poporului francez. Firește, un popor și o limbă se află în continuă evoluție și schimbare, de aceea termeni ca „primă atestare”, „naștere”, „apariție” etc. trebuie considerați relativi.

 

Românii ca popor de frontieră. Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică, pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă, pe de alta. Unii autori, precum Samuel Huntington, relativ recent, au înțeles această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia. Considerăm că această judecată de valoare este grăbită, superficială, simplistă și, prin urmare, lipsită de temei. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie de câteva sute de kilometri lățime, care pornește de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu, în această regiune, chiar persoane și comunități care și-au asumat concomitent, pentru un timp, o dublă identitate (bizantină și latină, ortodoxă și catolică, creștină și islamică, mozaică și creștină etc.), spre a se putea manifesta în societate, spre a se afirma, a supraviețui sau a se adecva exigențelor. De aceea, în regate și principate precum Ungaria, Polonia-Lituania, Țările Române, Bulgaria, Serbia etc., sunt consemnate deopotrivă ierarhii bisericești bizantine (ortodoxe) și latine (catolice) care există concomitent, „conviețuiesc” pe aceleași teritorii, se transformă etc. Mai mult, în țări considerate catolice, ca regatul Arpadienilor sau al Jagiellonilor, în care biserica oficială era cea occidentală, anumite mărturii indică pentru secolele XIII-XV proporții covârșitoare, de circa jumătate din populație, ortodoxe, cu biserici, mănăstiri, episcopii și mitropolii corespunzătoare. La fel, în Principatele Române (Moldova și Țara Românească), alături de ierarhia oficială ortodoxă, funcționează în Evul Mediu dioceze latine (catolice), pentru destul de numeroasa populație, mai ales urbană, locală sau venită din Transilvania. Prin urmare, interferențele în această zonă largă a frontierei sunt maxime.

 

Românii – particularități și clișee. Poporul român, format azi din circa 30 de milioane de oameni, locuind în mare majoritate la nord de Dunăre, este, așa cum era și în Evul Mediu, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. El este singurul moștenitor actual al romanității orientale, singurul izolat de marea masă a latinității, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav, singurul popor romanic de confesiune creștină răsăriteană (ortodoxă), singurul popor romanic ale cărui elite au avut în Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, singurul popor romanic european care a trăit tragedia și izolarea comunistă, singurul popor romanic confundat uneori cu poporul romilor (țiganilor), poporul romanic cu istoria cea mai puțin cunoscută în Occident, poporul european legat adesea de numele unui vampir – Dracula – și de cel al unui odios dictator – Ceaușescu etc. Oricum, printr-o parte fundamentală a identității lor, românii se revendică dinspre Apus, iar prin alta din răsăritul și sud-estul Europei.

Românii nu au participat la marile curente ale culturii apusene, n-au construit catedrale gotice, nu au dat epopei eroice, chansons de geste, romans courtois, commedia dell’arte, nu au avut universități scolastice în secolele XIII-XIV, nici Renaștere ca-n Italia sau Franța, nici mari filosofi, dramaturgi sau fabuliști în secolele XVII-XVIII. Au avut desigur alte valori, dar nu dintre acelea care au creat faima culturii occidentale.   

O chestiune importantă, legată de orice popor, este și cea a identității naționale. Românii au o anumită identitate, care nu s-a dizolvat odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, și nu cred că este în interesul cuiva să se întâmple acest lucru. Așa cum se știe, în linii mari, cine sunt italienii, germanii, francezii, englezii, danezii, belgienii etc. sau, mai nou, polonezii, maghiarii, cehii, letonii ori bulgarii, trebuie să se cunoască și ce/cine sunt românii. 

Chestiunea slavonismului cultural la românii medievali este, cred, o temă care poate lămuri o serie dintre aceste nedumeriri, poate face mai inteligibilă identitatea românească și poate arunca lumină asupra raporturilor cultural-religioase dintre Apusul catolic și Răsăritul ortodox. Nu este simplu de clarificat chestiunea acestui slavonism cultural, legat de numele unui popor de origine romană, vorbitor al unei limbi neolatine, cu un nume etnic (etnonim) provenit indiscutabil de la cel al Cetății Eterne – Roma – și al statului tricontinental făurit de ea. Slavonismul cultural nu poate fi însă despărțit total de ortodoxie în cazul românilor, pentru că ortodoxia a fost în mare măsură vectorul slavonismului. De aceea, prima întrebare la care trebuie răspuns este: cum au ajuns românii – popor romanic și latinofon – să fie de credință ortodoxă?

 

Creștinarea românilor. Spre deosebire de toți vecinii lor, românii nu au o dată precisă, simbolică, a creștinării lor, deoarece ei nu au fost creștinați prin voința unui conducător, botezat la un moment dat (ca la bulgari/ protobulgari, ruși, sârbi, unguri etc.). Românii s-au creștinat treptat, pe parcursul câtorva secole, începând cu strămoșii lor daco-romani, cu unii dintre coloniști, veniți în secolele II-III, în provincia Dacia „din toată lumea romană” (ex toto orbe romano). Această creștinare parțială, sporadică, secretă și neorganizată, realizată din aproape în aproape, din om în om, în condițiile grele ale persecuțiilor, a primit un oarecare impuls după „Edictul de la Mediolanum”, azi Milano (313). Atunci, deși Dacia Traiană nu se mai afla între frontierele oficiale ale Imperiului Roman, misionarii de la sud de Dunăre au putut trece liberi la nord, între latinofoni, spre a predica mesajul Domnului în limba înțeleasă de aceștia – limba latină. Acest proces a continuat în secolele următoare. Faptul că mulți dintre proto-români s-au creștinat în limba latină este dovedit nu doar de sursele de epocă, de textele scrise și de datele arheologice, ci și de limba română – un adevărat document viu. Aproape toți termenii importanți referitori la credința creștină (la esența sa dogmatică și, parțial, la rit) provin în românește din limba latină: altar, biserică, botez, credință, creștin, cruce, cuminecătură, domn, Dumnezeu, iertare, împărat ceresc, închinare, îndurare, păcat, rugăciune, sărbătoare, sânt (=sfânt), Câșlegi, Crăciun, Florii, Paști, Păresimi, Sângeorz, Sânnicoară, Sânpetru, Sântion etc. Însă unii dintre termenii românești referitori la organizarea bisericii, la rit, la unele sărbători mai târzii, la tradiția bisericească formată treptat etc. își au rădăcinile în slavă: Blagoveștenie, buche, pomană, pomelnic, popă, prescură, slovă, slujbă, utrenie, vecernie, vlădică etc. Cum se poate explica această dualitate? Sub aspectul logicii, nu există decât o cale de explicare, care are și susțineri serioase pe terenul evoluției istorice, al mărturiilor rămase: dacă creștinarea românilor s-a făcut în limba latină, organizarea temeinică a bisericii, statornicirea tipicului, ierarhia etc. s-au făcut în formă slavă. Este absolut necesar să se facă deosebirea fundamentală între credință ca fenomen de conștiință și de cutumă, pe de o parte, și biserică, aspect instituțional, de organizare publică a vieții religioase. De asemenea, creștinarea nu trebuie gândită după etalonul fixat în timpurile mai noi, cu îndeplinirea tuturor regulilor consacrate în timp. A fi creștin în secolele antichității târzii și chiar în cele medievale nu însemna a respecta cu strictețe toate canoanele teoretice. Creștinismul a fost secole la rând o stare de spirit bazată pe urmărirea relativă a preceptelor biblice și a canoanelor bisericești, în paralel cu perpetuarea unor cutume păgâne. La rândul său, viața bisericească a fost și ea, adesea, precară, cu respectarea parțială a unor rânduieli pe cale de a se face. De multe ori, istoricii caută mărturii ale edificiilor religioase timpurii, uitând că secole la rând creștinii, mai ales cei din zonele excentrice, îndepărtate, se întâlneau în locuri improvizate. Chiar termenul de ecclesia însemna inițial adunare, comunitate și nu clădire. Prin urmare, creștinismul nu s-a impus instantaneu la niciun popor și nici nu a presupus respectarea tuturor regulilor, care s-au fixat, de altminteri, în timp, de-a lungul secolelor. Creștinarea românilor și a înaintașilor lor a fost un fenomen de durată, cu înaintări și reculuri, cu prezervarea multor insule de păgânism presărate printre comunitățile creștine. Viața bisericească a fost adesea simplă, cu ierarhii locale necanonice, cu alunecări „eretice”, cu varii influențe.

În detaliu, se cunoaște că, după criza Imperiului Roman din secolele III-V, după mutarea capitalei la Constantinopol și după divizarea statului, partea răsăriteană a lumii romane s-a grecizat în mare parte sau, mai exact, grecitatea a ieșit din nou la suprafață, s-a reafirmat. Marea migrațiune a slavilor în sud-estul Europei a schimbat însă în parte etnicitatea acestei zone. La 602 s-a rupt frontiera Dunării, slavii au invadat regiunea balcanică, stăpânirea bizantină din regiune s-a retras și odată cu ea s-a destrămat și organizarea ecleziastică bizantină. S-a produs, în secolele VII-VIII, un proces intens de slavizare a Peninsulei Balcanice. La 679-680, pătrund la sud de Dunăre triburile bulgare (protobulgare), conduse de Asparuh, care întemeiază Primul Țarat Bulgar, la 681. Odată cu aceasta, începe și procesul intens de slavizare a bulgarilor, care vor lăsa numele lor turcic unui popor slav. La 864-865, hanul bulgar Boris se botează (cu numele de Mihail), împreună cu o parte a nobilimii, prin acțiunea bisericii de la Constantinopol, și își ia titlul de țar. După încercări nereușite de a-și organiza ierarhia ecleziastică prin biserica de la Roma, Boris/Mihail făurește o biserică bulgară autonomă, dependentă nominal de patriarhul Noii Rome, adică al Constantinopolului. Toate aceste evenimente au modificat pentru totdeauna soarta romanicilor/românilor de la nord de Dunăre. 

 

Biserica și lumea bizantino-slavă. Dacia a fost o provincie romană imperială, cu o cultură de tip occidental, latin și nu de tip greco-oriental. Mutarea capitalei la Constantinopol (330), apoi divizarea oficială a Imperiului (395) și căderea Imperiului Roman de Apus (476), domnia lui Iustinian (527-565), cu extensiunea statului lui până la Dunăre, au fost cauze importante ale orientării romanicilor de la Dunărea de Jos și Carpați spre Noua Romă și spre Imperiul Bizantin. Invazia și stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică (masivă după 602) și formarea statelor slave la sud de Dunăre, pe o largă fâșie, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, au avut ca efect întreruperea legăturilor directe dintre romanicii carpato-dunăreni și Roma. Ultimul episcop cunoscut de pe teritoriul României de azi, care a avut o corespondență în limba latină cu papa Vigilius al Romei, a fost Valentinianus al Tomisului (azi Constanța, pe malul Mării Negre), în secolul al VI-lea. Tot el, Valentinianus de Tomis, a avut și legături directe cu biserica din Constantinopol. Dar aceste procese istorice care au dus la slavizarea Balcanilor și la întreruperea raporturilor romanicilor dunăreni cu Roma au însemnat și îngreunarea legăturilor acestora din urmă cu Noua Romă. În aceste condiții de izolare față de marile centre ale creștinismului, localnicii romanici nord-dunăreni (protoromânii și românii timpurii) au trăit o perioadă îndelungată de „creștinism popular”, fără o ierarhie canonică și fără putința organizării temeinice a unei/unor biserici proprii. Firește, tipicul organizării a rămas cel bizantin, dar modelul direct de organizare nu a putut fi decât unul slav, mai ales cel bulgar. Biserica bulgară, organizată, cum spuneam, de către Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor. Dar aici nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Țaratul bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele IX-X) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei, va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, drept haină firească a limbii slave, recunoscute în Commonwealth-ul bizantin – cum ar zice Dimitri Obolensky – drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă și de tradiție latină a românilor – biserică populară, fără organizare canonică – începe să se impună modelul bizantino-slav sud-dunărean. Nu este exclus ca fervoarea creștină și amploarea impunerii creștinismului la slavi în secolele IX-X să fi condus chiar la creștinarea după canoane a celor din urmă insule românești păgâne sau neîncadrate clar sub aspectul organizării bisericești. Oricum, modelul bizantino-slav de organizare a vieții religioase era copleșitor, omniprezent, presant pentru români și venea adesea însoțit și impus de factorul politic. Acest model includea drept element exterior esențial limba de cult slavonă și alfabetul chirilic. Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătății și dominației politice, ci și prezenței de câteva secole a elementelor etnice slave alături de români și între români. Treptat, aceste grupuri slave au fost asimilate, nu înainte de a lăsa importante urme în limba și cultura românilor. Cu alte cuvinte, elita românească (formată până în secolele XII-XIII dintr-o mixtură de elemente etnice românești, slave, pecenego-cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiția slavă. Faptul acesta de spiritualitate nu s-a putut realiza nici el instantaneu, ci pe parcursul câtorva secole, probabil cu intensitate mai mare în secolele XII-XIII. La un moment dat, în jurul românilor și printre ei, în secolele XI-XIII, erau state puternice, organizate formal și sub aspect bisericesc. Predominau cele de tradiție și de orientare bizantină și de limbă slavă, precum Bulgaria, Serbia, Rusia. Ungaria și Polonia, deși legate de papalitate, aveau o puternică ierarhie bizantină și o numeroasă populație ortodoxă. Toate acestea i-au influențat puternic pe români, care au trecut treptat la liturghia slavă.

 

Cultura scrisă în limba slavonă. Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul Mediu, cum se știe, mai ales în Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă – adică limba slavonă ca limbă a cultului –, și celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Așadar, deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, românii au păstrat ca pe o prețioasă tradiție cultura bisericească și politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor, cu o limbă cultă scrisă (slava) și o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 și aparține lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea. Pe când Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă menționat) își redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii romane a românilor (însoțită și de unele deducții etimologice fanteziste), Nicolae de Modrussa, în lucrarea De bellis Gothorum, nota: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții [în scris] de limba moesilor, care e ilirică, totuși ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu necunoscuți cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu știu să vorbească romana”. Mărturia lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Centro-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez, și l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvinul, la 1463, pe principele român Vlad Țepeș, viitorul Dracula) este importantă cel puțin din două motive: 1) ea arată că unii români aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu și 2) că aceștia constatau ei înșiși deosebirea dintre funcția limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) și cea a limbii slave (moesice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise (utantur).

Limba slavonă se învăța ca limbă cultă în mănăstirile din Țările Române și era o limbă moartă, cu anumite influențe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă) și ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril și Metodiu traduseseră cărțile bisericești cu ocazia creștinării slavilor. Principalele texte bisericești scrise de români și pentru români datează din secolele XIV-XVII, perioadă din care s-au păstrat și texte de cronici (istoriografie), cărți de legi (literatură juridică), povestiri și acte de cancelarie (mai ales documente de proprietate), porunci princiare, corespondență diplomatică și particulară. Existau centre ale scrisului slavon în mănăstiri și pe lângă biserici, dar și în cancelariile de la curțile domnești și din orașe. Slavona se învăța și la curtea domnească și la unele curți boierești. Ulterior s-au creat și academii princiare în limba slavonă. Există încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici. Tiparul, introdus la români în 1508, a fost și el inițial în limba slavonă, trecându-se abia după câteva decenii și la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „renaștere ortodoxă” (raționalizarea credinței) în Țările Române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab și Vasile Lupu, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Polonia).

Interesant este faptul că și elita românească din Transilvania și Părțile Vestice – formată din mărunți feudali numiți cnezi, din clerici și puțini orășeni – avea ca limbă a cultului și a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărțile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copiști, din arhivele și bibliotecile păstrate. În plus, pe verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei pentru pomeniții cnezi și nobili români din anumite regiuni (Hațeg, Banat), în secolele XV-XVI, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în limba slavonă, nume proprii și un fel de explicații a ceea ce conțineau înscrisurile respective în latină. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în permanentă legătură cu mitropoliile și episcopiile din Țara Românească și Moldova. Mitropolitul Țării Românești era încă din secolul al XIV-lea „exarh” al Transilvaniei și Ungariei, iar ierarhii transilvăneni și unii dintre preoți și protopopi se hirotoniseau la sud de Carpați. Din secolul al XV-lea se observă un fel de patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai ales asupra celor din regiunile nordice și estice ale provinciei intracarpatice.

 

Criza slavonismului și revenirea la modelul latin. După căderea Constantinopolului sub turci (în 1453), lumea de credință bizantină intră în recul și, odată cu ea, se vădește criza modelului de civilizație adiacent ei. În același timp, Occidentul catolic, revigorat de Renaștere și de Reforma protestantă, se manifestă ca un model de succes, ajuns în plină expansiune mondială după Marile Descoperiri Geografice. O parte din elita intelectuală a românilor își dă seama de această situație, de apartenența românilor la o arie de civilizație perdantă, asaltată și agresată, fără putință de performanțe majore. De aceea, cu un handicap de câteva secole față de vecinii lor (polonezi, unguri, cehi, slovaci, croați), încep și românii adaptarea lor la modelul de succes occidental. În acest context, slavonismul cultural – adică folosirea limbii slavone în cadrul creațiilor culte, în operele religioase, istorice, literare, juridice, filosofice etc. și chiar în lucrările tipărite, precum și în cancelariile instituțiilor statale – devine tot mai anacronic la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne (în secolele XVI-XVII). Modelul cultural adecvat unui popor neolatin, care pășea timid pe calea modernizării, era cel occidental, dinamic și inovator, iar slavonismul rămânea ancorat în tradiția răsăriteană. Limba slavonă liturgică, de cultură și de cancelarie, altoită peste o limbă neolatină, cum era româna, nu contribuia la evoluția firească a limbii române, nu-i întărea latinitatea, ci o impregna, mai ales la nivelul elitei, cu slavisme livrești. Multe dintre cuvintele de origine slavă ale limbii române – astăzi, în mare parte, de circulație restrânsă, devenite arhaisme sau dispărute – provin din perioada de apogeu a slavonismului cultural la români și nu din timpul conviețuirii românilor și a strămoșilor lor cu slavii. Dimpotrivă, limbile neolatine occidentale, beneficiind de uzul constant al latinei medievale în biserică, universități, cancelarii etc., s-au îmbogățit cu noi latinisme, și-au fortificat aspectul lor literar, au devenit mai armonioase, mai complete, mai vădit romanice. După trecerea românilor la folosirea limbii vernaculare în scris, a rămas o altă anomalie, anume perpetuarea alfabetului chirilic (tipic pentru multe limbi slave) în cadrul unei limbi romanice. Dincolo de faptul că unele sunete ale limbii române erau dificil de redat prin semne chirilice (care au trebuit adaptate), acest alfabet inadecvat dădea adesea impresia necunoscătorilor că româna era o limbă slavă sau, oricum, îi obtura serios caracterul latin. Cert este că, odată cu zorile modernității și cu reluarea legăturilor constante ale românilor cu latinitatea și cu lumea occidentală în general, slavonismul cultural cu toate aspectele sale apare tot mai mult ca un corp străin care se cuvenea eliminat.

Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică (cu precădere în Transilvania) – prin umanism și Reformă –, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII-lea scriu în limba română, Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, care folosește mult latina și româna, iar unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) și Școala Ardeleană – principalul curent iluminist românesc – apropie cultura românească și mai mult de Occident. Prin aceasta, după mai multe secole de slavonism cultural și bisericesc, poporul român își sincronizează cultura cu specificul său neolatin, occidental. Prima „revoluție” în acest sens s-a produs prin umanism și Reformă (care i-au influențat și pe români), iar următoarea prin unirea românilor transilvăneni cu Biserica Catolică, adică prin reluarea legăturilor cu prima Romă. Ca urmare, ajung și românii să fie promotori ai curentului iluminist, în secolul al XVIII-lea, ceea ce a constituit un nou prilej de sincronizare cu Occidentul. Curentul latinist, deși exagerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă între români și în Europa romanitatea românilor și latinitatea limbii române, contribuind și la impunerea definitivă și generalizată a alfabetului latin. Această mișcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veșmânt slav pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, după mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din secolul al XVI-lea, se scria în românește, sporadic, și cu alfabet latin), s-a impus oficial uzul exclusiv al literelor latine.

Însă cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Un fapt interesant este că această influență a venit parțial în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene (1828-1834), odată cu demnitarii și ofițerii ruși, vorbitori de franceză și pătrunși de modelul francez. Ulterior însă, generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Din secolul al XIX-lea până recent, inclusiv în marea parte a deceniilor comuniste, principala limbă străină studiată în școlile din România a fost franceza. Ea a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică” în sens de model, ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români. Și astăzi, România este principala țară francofonă din Europa Centrală și Orientală. Mai mult, în cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist, pe când curentul care susținea originea dacică, autohtonismul, tradiția ortodoxă, bizantino-slavă marca un trend conservator, paseist, letargic. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

 

 

Adaugă un comentariu

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.

Despre noi

Asociația Anima Fori - Sufletul Cetății s-a născut în anul 2012 din dorința unui mic grup de oameni de condei de a-și pune aptitudinile creatoare în slujba societății și a valorilor umaniste. Dorim să inițiem proiecte cu caracter științific, cultural și social, să sprijinim tineri performeri în evoluția lor și să ne implicăm în construirea unei societăți democratice, o societate bazată pe libertatea de conștiință și de exprimare a tuturor membrilor ei. Prezenta publicație este realizată în colaborare cu Gazeta Românească.