Ștefan HOSTIUC: Cântecul de lebădă al limbii române planând peste ruinele instituției școlii naționale

Spinoasa problemă a numelui limbii române în Ucraina s-a rezolvat pozitiv, în cele din urmă. Dar să nu ne bucurăm peste măsură că limba noastră, denumită oficial, până mai dăunăzi, în unele regiuni din Ucraina, în mod aberant, jignitor, impropriu„,limba moldovenească”, a revenit la denumirea ei normală, câtă vreme, ieşind victorioasă în lupta crâncenă pe care a dus-o de-a lungul câtorva decenii, ea se întoarce pe scut în cetatea propriului nume. Doar revenirea la numele adevărat, după calvarul prin care a trecut în şcolile din sudul Basarabiei, nu e îndestulătoare pentru a se instala din nou stăpână în şcoli, cum fusese la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.

În Gulagul sovietic, deţinuţilor politici ajunşi în stadiul ultim al puterilor, li se spunea, în lagăr, „dogoteaga” (rahitic). Cam aceasta e şi starea limbii române în şcolile din regiunea Odesa. Conducerea moldovenistă a regiunii a rahitizat-o, moldovenizând-o şi livrând-o în această deplorabilă stare clasei politice spre a-i negocia numele cu statul înrudit vecin şi prieten. E foarte neplăcut să constaţi un asemenea lucru, dar e şi mai urât să vezi nedreptatea şi să o ții ascunsă sub preş.

Recenta recunoaştere a limbii române drept limbă unică pentru toţi vorbitorii ei din Ucraina, divizaţi artificial în români şi moldoveni (ca şi cum românii şi moldovenii nu ar fi aceiaşi), s-a făcut pe cale politică. Pe cale ştiinţifică lucrurile erau demult tranşate. Politic însă, limba română nu a încetat să fie nedreptăţită. Captivă timp de trei sferturi de secol în imensa temniţă a popoarelor numită URSS, ea a fost nevoită să poarte tot timpul haină străină. Astfel a fost preluată şi de Ucraina independentă, care parcă a eliberat-o pentru o scurtă perioadă de trei-patru ani, dar s-a grăbit să o îmbrace din nou în vechea haină vărgată a temniţei bolşevice. Și pe vremea lui Stalin regimul mai amnistia pe câte un nevinovat deţinut politic, după îndelungi şi chinuitoare zbateri şi ploconeli ale neamului acestuia, dar, bucuria nu era prea mare căci, schimbând haina vărgată a GULAG-ului pe haina libertăţii, cel repus în drepturi, ajuns acasă, era o fiinţă mai mult moartă decât vie, mai indicată să bată la poarta cimitirului, decât la poarta casei sale, cu tot neamul în aşteptare.

Repusă recent în drepturi în Ucraina, sub numele ei adevărat (să vedem şi pentru cât timp), limba română nu ştie la care poartă mai întâi să bată.

CÂND VA DISPĂREA ŞI ULTIMA ŞCOALĂ CU LIMBA ROMÂNĂ DE PREDARE, EA VA FI SCOASĂ GRIJULIU PE CATAFALCUL PROPRIULUI SĂU NUME, ÎN HAINA SA ADEVĂRATĂ, CA SĂ DEA SATISFACŢIE CELOR CARE ÎI VOR FACE PROHODUL. E cam apocaliptică această descriere a sfârşitului unui idiom încă viu (în pofida semnelor de dispariţie latentă), dar apocaliptică e şi realitatea în care acesta se străduie să nu se prăbuşească, să nu clacheze. La fel e şi scenariul acestei prăbuşiri, ţinut ascuns până mai adineauri, iar în ultima vreme tot mai mult scos la vedere. Concentrându-ne pe lichidarea unei nedreptăţi mai mici, riscăm să scăpăm din vedere pericolul cel mare: lichidarea instituţiei şcolii naţionale. Statisticile oficiale (care nu pot fi ascunse) arată clar scăderea drastică a şcolilor cu limba matemă de predare. Pentru a scăpa de aceste statistici, care nu dau bine în faţa Uniunii Europene şi-i îngreunează Ucrainei aderarea, legiuitorii ucraineni au pus la cale desfiinţarea instituţiei şcolii naţionale. Cu desfiinţarea acestei instituţii, dispar şi şcolile cu limba română de predare. Dispariţia acestora conduce automat la transformarea grupului etnic într-o comunitate insipidă. Românii care au frecventat şcoli cu predare în limba ucraineană (cum este cazul celor din satele Ceahor, Mologhia, Colincăuţi, Corceşti, Camenca ş.a.) nu mai vorbesc românește decât cu bătrânii satului. Primind educaţie de cultură generală în altă limbă decât cea matemă, ei nu mai pot reprezenta cultura propriei etnii decât la modul primitiv. De aceea, adevărata bătălie pentru menţinerea identităţii naţionale e bătălia pentru păstrarea instituţiei şcolii naţionale. Dacă vrem să existăm ca o comunitate civilizată, trebuie să apărăm această instituţie în faţa demolatorilor ei.