DARA BARNAT, POEZIA TATĂLUI ȘI A FIICEI

de Irina AIRINEI

Tum equidem in senecta hoc deputo miserrimum,/ Sentire ea aetate eumpse esse odiosum alteri. TVLLI CICERONIS CATO MAIOR        

DE SENECTVTE

Și într-adevăr, la bătrânețe, mi se pare odios,/ Ca, la acea vârstă, să simți ură față de ceilalți.

,, Închid/ochii și încerc/să-mi amintesc chipul tău/lumina lui, degetele/tale, să le ating lumina,/zborul/râsului tău.

Recit o rugăciune/A mea:/Să trăim/o mie de ani împreună/în altă viață.”

În POEZIA TATĂLUI ȘI A FIICEI, imaginea tatălui apare  în camera de spital unde, fiica revine mereu și mereu la tatăl ei, mângâindu-l cu aripile moi ale visului. Un tată pierdut în evanescența memoriei…Descurajați de caracterul lui irascibil, îngrijitorii nu-i vin în ajutor și îl părăsesc unul după altul.

,, Plângerea principală:/pacientul a lovit un alt/rezident, foarte dur, în față. (…) În ziua când a fost primit,/pacientul a agresat un alt/pacient rezident în cameră.”

În paralel cu această lume obtuză și plină de automatisme, litania poetei este o privire intens emoțională, asupra lumii, prin ochii tatălui care se confruntă cu demență, o ilustrare dramatică a pierderilor fizice care apar împreună cu cele mentale. Amintirile tatălui sunt note din mărgăritele lirice înșirate într-o cronologie afectivă, personală:

,,Acest doctor/nu știe că pacientul/stătea pe un balansoar/cu fiica lui de o lună/în poală.”

Lumea imanentă se dezintegrează treptat. Totul este încețoșat în jurul lui, un melanj confuz în care se amestecă locurile între ele și cei dragi cu cei străini. În amurgul existenței sale, nedumerirea lui îl închide din ce în ce mai mult într-o singurătate ireversibilă. Paradoxal, numai fiica-poetă îi împărtășește tragica ipostază.

,,Dacă aș fi putut,/Aș fi stat cu el, i-aș fi citit Whitman,/Dickinson, Frost.//Starea de spirit era ușor/depresivă. Mersul era stabil/Clarviziunea și judecata erau/corecte. I-aș fi pus/o întrebare. Ce/ar fi răspuns?”

Incompatibilitatea tatălui cu propria familie a apărut atunci când toate canalele comunicării uzuale s-au obturat în urma impactului cu fenomenul ,,foarte puțin probabil”: boala, alienarea, dispariția psihică și în final, fizică, ieșirea din lumea ,,predictibilă”, ,,planificată”.

Incapacitatea noastră de a încerca măcar să înțelegem cazurile izolate, e prezentă la nivelul imagologiei, greutatea neconstând, însă, în a spune ce, cum, unde este această lume paralelă a tatălui, nici în exprimarea caracteristicilor, realităţilor acestei lumi, ci în valorizarea ontologică a unui atare spaţiu ne-comun. Prezenţa unui alt tărâm decât cel de aici (cel fizico-geografic, vizibil/ palpabil/definibil), aflat de cele mai multe ori în imediata realitate a acestui tărâm, prin determinaţiile ontologice specifice, dar şi prin semnificativa prezenţă constantă a lumii de dincolo în cadrul lumii de aici, face (aproape) imposibilă orice definire şi clasificare a acestor tărâmuri în afara simbologiei tatălui.

Walt Whitman:

,,Walt Whitman merge cu mine/pe stradă, deschide/uși pentru mine, îmi șoptește/în ureche „Nu poți face nimic și nu poți fi nimic fără ca eu să te inseminez”./ Whitman, ce bine mă simt,/dragostea poeților și/taților după ce nu mai sunt. Boala/i-a copleșit/mintea tatălui meu/așa încât el nu a putut deschide/uși pentru mine./Whitman suferă cu mine,/Tatăl își ține în brațe fiul, mic ori mare, cu o dragoste nemăsurată./Dar oare, Walt, tatăl tău te-a ținut/în brațele sale? Lipsa unui răspuns/este mai de dorit/decât dragostea morților.”

Este acesta un melos al incertitudinii. Memoria fiicei caută urma tatălui în lumea paralelă, în planul secund complet închis lumii în care tatăl gravitează și pe care nu-l înțeleg familia, vecinii, cunoscuții și nici personalul medical din spitalul-sanatoriu în care este internat. Poeta observă că lumea tatălui ,,alienat” respinge făgașul ,,lumii normale”; tatăl își urmează linia morală a  revelațiilor sale. Tatăl simbolizează un adevăr contradictoriu: lumea lui este dominată de imprevizibil, de necunoscut și de improbabil. De aici tragedia existenței tatălui în orizontul singular al planului secund al lumii, spațiu pe care nimeni nu îl dorește și la care nimeni nu se oprește să îl înțeleagă. Doar fiica poetă îl urmărește în acest plan secund.

Datele medicale devin lipsite de sens; trăirea emoțională a tatălui, ,,eroarea” sa narativă devin importante și aceasta este revelația fiicei. Lumea lui e adevărata  ,,condiție umană”.

,,II.         Centrul Medical Regional Riverside, 17 februarie 2000

Notă clinică:/Un bărbat de 56 de ani cu probleme/Psihiatrice. Doctorii/nu scriu că a fost tatăl/unui fiu, Jeremy/și al unei fiice, Dara. Psihiatria vrea/să trateze demența./

Pacientul refuză să răspundă la orice întrebare,/afirmând „informația/este în dosar” și nimic/mai mult./Înainte ca tatăl meu/să fie pacient, a fost psiholog/și a încercat să vindece oamenii.

Nu se putea vindeca singur.”

În poezia Darei, tatăl privește spre adevărul lumii lui, nadir latent contemplat cu o luciditate majestuoasă. Dialectica poeziei Darei, balansul între lumea ,,normală” și universul alienat al tatălui exprimă sensul dramatic al poeziei – senectutea, iluminarea, neînțelegerea ei. Apare și mai dramatică obtuzitatea ,,specialiștilor” terapeuți cu procedurile lor medicale prin care bărbatul trăiește degringolada dintre lumi, cea exterioară și cea interioară, cu o aparentă seninătate, în realitate foarte dureroasă. Poezia Darei reconfigurează o realitate multiplă, într-un puzzle care îmbină ceea ce  Montaigne a numit ”l’humaine condition”. Verticala morală a tatălui care își trăiește cu noblețe etapa reînnoirii – proiectează un fascicul de lumină puternică, intens emoțională asupra lumii ,,normale” deficitară afectiv. Lumea ,,alienată” este morală, aleasă în sentimente, tatăl strălucind prin bunătatea, mărinimia și bogăția lui spirituală din primele amintiri ale Darei și până în prezentul lui de suferință. El nu s-a schimbat, întruchipând umanitatea ca esență și ca sens al Creației.

,,Ce rezistă:

Povestea care trebuie spusă…/Despre defectele/vieții tatălui meu,/nu se poate vorbi,/de ziua când a zăcut/pe stradă/în brațe cu un câine/care fusese lovit/de o mașină, punând/mâinile/pe burta câinelui,/și șoptind: „Taci, taci”,

Pietre/îi străpung/pe amândoi; praf/și zgomot/de claxoane în jur,/astfel încât/câinele să nu-și dea în singurătate/ultima suflare.”

Poezia Darei evocă evadarea tatălui din scorbura de prejudecăți a lumii ,,normale” în căutarea propriului sine, ușor, purificat în credință, pregătit pentru a primi aripi. Tatăl și fiica se învăluie, amândoi, în poemul luminii:

,,Lasă lumea să ne uite./Noi trăim mai departe. Și eu spun:/Ce noroc să trăiești.” (,,Ce noroc să trăiești”)

Imagine din emisiunea Serenei ADLER, UNIVERSUL LA FEMININ. Invitată: DARA BARNAT

Despre poetă:

Dara Barnat este profesor de poetică, scriere creativă și scris academic. Este Doctor al Universității din Tel Aviv, unde este profesor și șef al Departamentului de limbi străine. Dara este autoarea a trei culegeri de poezie: „Migrație împotriva vântului” (2009), „În absență” (2016) și „Orașul din care fug: Poezii din Tel Aviv” (2020). A publicat recent  „Walt Whitman și crearea poeziei evreiești americane”