AFnewsAurelian Silvestru în dialog cu colegul său din anii studenției, Nicolae Dabija (fragment din filmul documentar „Nicolae Dabija – generația Ochiul al treilea”)
Victoria FONARI: Ideea filmului documentar „Nicolae Dabija – generația Ochiul al treilea” a venit în anul 2018, anul în care poetul, prozatorul, editorialistul Nicolae Dabija împlinea 70 de ani. Mi-am dorit să fie un film documentar în care spectatorul să înțeleagă fluxul gândurilor unei personalități care a știut să depășească frontierele, fiind apreciat nu doar în Europa, dar și în America, în Asia… Aprecierea scriitorului o întregesc premiile, dar și cititorii. Și încă ceva: nu doream să fie un film de ocazie, ci un film care să dăinuie.
Filmul trebuia să fie unul în care cititorii să descopere, să regăsească pasaje din cărțile sale. Ideea mea era să-l prezint în patru spații: în cadrul Uniunii Scriitorilor, Academiei de Științe a Moldovei, Bibliotecii Municipale și în cadrul universitar, Nicolae Dabija fiind absolvent al Facultății Litere, Universitatea de Stat din Moldova. Și aici îmi amintesc un crâmpei de la înmânarea diplomelor de master din anul 2018, când absolventul chinez Li Zenan a spus cu mândrie că de azi este coleg cu scriitorul Nicolae Dabija. Deși mai mulți scriitori au absolvit Facultatea Litere, totuși, chinezul, care avea mobilul învelit cu steagul Republicii Moldova, l-a ales anume pe Nicolae Dabija.
Traversăm strada Nicolae Iorga și intrăm la colegul de grupă al scriitorului Nicolae Dabija, Aurelian Silvestru, directorul Liceului de Creativitate şi Inventică „Prometeu Protalent”.
Victoria Fonari: Domnule Silvestru, îl cunoașteți pe poetul Nicolae Dabija din anii de studenție. Cum se păstrează această prietenie ce dăinuie în timp?
Aurelian Silvestru: Nicolae Dabija s-a născut în poezie și din poezie. Eu am impresia că marii poeți sunt de fapt niște îngeri trimiși unui popor sau altul și au datoria să îndumnezeiască prin cuvânt lumea din jurul lor.
V. Fonari: Știu că ați fost în conflict cu regimul comunist – spiritul rebel al tinereții s-a manifestat împotriva sistemului.
A. Silvestru: Da, e o pagină mai tristă din viața noastră, care ne-a rănit. Nicolae Dabija avea o fire foarte sensibilă, foarte vulnerabilă, „ce putea fi ușor rănită chiar cu un fir de iarbă”, iar atunci, în tinerețea noastră, când nu ajunsesem nici la 17 ani, fiind exmatriculați din universitate, ne-am maturizat. Eu, dacă sunt ceea ce sunt azi, se datorează faptului că am trecut prin această durere, prin această dezamăgire, care m-a ajutat să înțeleg altfel viața și să mă uit la lume cu alți ochi. Poate că era să fiu un bun ziarist sau un pictor mediocru, nu știu. Dar, după ce am trecut prin tragedia aceasta, și eu, și Nicolae, și Vasile Romanciuc, cred că ne-am nematurizat mult mai devreme și aceasta ne-a ajutat să percepem viața în realitatea ei.
Nicolae Dabija este unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului și un mare prozator. Proză a ajuns să scrie mai târziu, dar chiar și în proză a rămas poet. Scrierile sale în proză conțin foarte multe metafore, foarte mult sentiment, emoții, plăsmuiri legate de ceea ce se numește suflet de poet. De asta și sunt atât de percepute, atât de căutate de cei care vor să descopere în literatură nu doar niște lucruri adevărate, dar unele care îndeamnă la vis, la speranță, la frumusețea unei lumi pe care abia așteaptă să o realizeze în interiorul și în afara lor.
Vă mai dezvălui încă ceva din biografia lui Nicolae Dabija. Împreună cu Nicolae, cu Valeriu Matei am călătorit foarte mult prin republică, și la Nistru, și la Răut, și cu barca, și cu bicicletele de la Cernăuți până la Cetatea Albă. Am fost la cetățile Hotin, Soroca. Nicolae avea întotdeauna la îndemână un pix și câteva carnețele unde nota totul. În fiecare călătorie se năștea ceva, nu era el omul care să piardă timpul în zadar. Era mereu în căutare. Vorbesc de Nicolae în tinerețe, dar și astăzi este același om mereu în căutare. Atunci s-a născut „Pe urmele lui Orfeu”, după o călătorie de-a lungul Nistrului. Cu Nicolae, vorba ceea, poți merge în recunoaștere că nu te va trăda, nu te va lăsa la nevoie. Este omul care niciodată nu va trece indiferent pe lângă durerea altuia, rămânând om chiar dacă suferă când este lovit, când este denigrat. Suferă, dar niciodată nu răspunde cu ură sau cu răutate, cu gândul că Dumnezeu până la urmă le va pune pe toate la locul lor.
Nicolae Dabija a fost bun prieten cu Grigore Vieru. 
Grigore Vieru a fost un standard al tuturor scriitorilor de după el, un punct de reper spre ceea ce aspiram, un exemplu de patriotism, demnitate, de multă profunzime în ceea ce făcea. Și acum, când Grigore Vieru nu mai este printre noi, dar de fapt e mereu cu noi, el pur și simplu s-a dus la Dumnezeu să ne reprezinte poporul și să ne ajute în continuare pentru a înfăptui unirea. Cu Nicolae Dabija ne întâlneam nu doar la întrunirile legate de Grigore Vieru, cum ar fi Festivalul organizat de scriitorul editor Daniel Corbu și de directorul editurii Filomena Corbu în parteneriat cu Biblioteca Națională pentru Copii „Ion Creangă” la Iași-Chișinău. În 1990, când am sesizat că e mare lipsă de cunoaștere a trecutului nostru istoric, am elaborat un manual de istorie, care se predă în clasele primare, intitulat „Daciada”.
V. Fonari: Știu că ați fost de mai multe ori cu Nicolae Dabija la întâlniri cu cititorii. Povestiți-ne un moment care v-a rămas în memorie.
A. Silvestru: Trebuie să recunoaștem că Nicolae Dabija, că nimeni altul dintre scriitorii contemporani, știa să dialogheze cu cititorul. De altfel, cu siguranță, se poate înscrie în lista actorilor, care chiar și când vor pleca la ceruri tot aici vor rămâne, printre cititorii săi. El întotdeauna știa cum să-i captiveze, să-i înflăcăreze, să-i facă coautori ai textului pe care-l reprezintă. Și de fiecare dacă aveam marea revelație de a-l redescoperi pe un alt Nicolae Dabija, altfel decât îl știam până atunci. De la el avea ce învăța și un adult, și un adolescent, pentru că știa să țină cu sufletul la gură un public întreg.
Poezia este o sursă de sensibilitate a cititorului, dar cel mai mult se apropie de cititor proza, pentru că prin proză, un scriitor se face mai înțeles. Iar Nicolae Dabija, prin romanele pe care le-a scris în ultimul timp, a devenit foarte iubit și înțeles. El este tradus mai mult decât oricare scriitor de la noi și poate de dincolo de Prut. Și acesta nu este un tiraj pe care l-ai făcut și l-ai depozitat undeva. Sunt tiraje care se epuizează imediat după ce a fost scos de sub tipar. La creația lui Nicolae Dabija, cred că Cel de Sus se uită cu admirație și cu multă plăcere, pentru că el face ce e foarte greu de realizat. El înalță omul prin cultură, prin lumină, spre speranță și spre lucruri, care merită să fie trăite de noi toți.
(În fotografie: Victoria Fonari, Olga Irimciuc, Iulian Filip, Larisa Silvestru, Aurelian Silvestru)
V. Fonari: Sunt prima dată implicată într-un film documentar. Revenind la arborele culturii din primele cadre ale filmului, am avut certitudinea și posibilitatea de a trece, răsfoind în dialoguri biografia studentului Nicolae Dabija, academicianului Nicolae Dabija, redactorului-șef Nicolae Dabija, omului de cultură Nicolae Dabija, omului universal Nicolae Dabija, omul care ține pulsul nu numai al literaturii române, pentru că i s-au decernat mai multe premii ca fiind printre cei mai apreciați scrisori din literatura română, dar și creatorul cunoscut în cadrul culturii universale.
Aurelian Silvestru (n. 1 octombrie 1949, Cușelăuca) este un scriitor, psiholog, publicist și pedagog român din Republica Moldova. El este fondatorul și directorul Liceului de Creativitate și Inventică „Prometeu-Protalent” din Chișinău, lider al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova și editorialist la Vocea Basarabiei.
Adaugă un comentariu