AFnews
,,Academia rămâne o instituție identitară românească, poate cea mai înaltă instituție de apărare a identității românilor.”
Academiile au încă un rol foarte important în societate, pentru că păstrează speranța în cunoaștere, în știință și în creația de ce cel mai înalt nivel. De unde vine, totuși, această încredere în Academie? Dacă este să începem cu începutul, trebuie să ne imaginăm „Grădina lui Academos” din apropierea Atenei, unde Platon își instalase școala sa filozofică, numită Academia și unde peripatetiza cu discipolii, cum avea să spună celebrul său elev Aristotel. Această Academie a rezistat nouă secole și dat naștere unei extraordinare emulații de idei. Academiile au fost reluate în Europa, cel puțin ca nume, la finele Evului Mediu și la începutul Epocii Moderne, în timpul Renașterii târzii, deopotrivă ca școli înalte și ca centre ale erudiției. Cea mai vestită a fost Academia Franceză, fondată de Cardinalul Richelieu, la 1635.
Până nu demult, academiile erau de trei feluri: centre consacrare a valorilor intelectuale supreme și de cea mai înaltă erudiție; instituții de cercetare de elită; școli superioare asimilate universităților. Astăzi, pentru publicul larg, neinstruit, academiile sunt orice, de la „academii” sportive până la „academii” de frumusețe.
Academia Română, în calitatea sa de cel mai înalt for științific și cultural al României, for care reunește personalitățile de prim rang, din țară și din străinătate, din toate domeniile creației intelectuale, are, prin lege și prin vocație, menirea de instituție unică a țării. Cele trei rosturi fundamentale ale Academiei Române – consacrarea celor mai mari personalități din toate domeniile (științe fundamentale, sociale, tehnice, discipline umaniste), desfășurarea unor activități de vârf în cercetarea științifică și creația culturală, precum și pregătirea și acordarea titlurilor de doctor și abilitat – plasează instituția noastră pe fundalul unei tradiții care vine din secolul al XIX-lea, care marchează profund prezentul și care pregătește, intens și competent, viitorul. Noua instituție fondată la 1866 a fost de la începuturile ei erudită, dar și națională, enciclopedică și activă în societate. Tradiția sa coboară în secolul al XVI-lea, când principii din Țara Românească și Moldova au fondat în capitalele lor instituții numite academii. Scopul principal al instituției din 1866 a fost cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române. A urmat apoi și cercetarea în cele mai importante domenii științifice.
Academia Română a fost erudită, fiindcă a activat în lumea savantă. A fost națională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spațiul românesc. Conform decretului de înființare, cei 21 de membri fondatori erau personalități marcante atât din Moldova și Țara Românească, dar și din teritoriile românești aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina), țarist (Basarabia) și otoman (din rândul românilor din Peninsula Balcanică). Astfel, Academia a făcut unirea românilor înainte a exista România unită pe hartă. A fost enciclopedică, fiindcă a primit în rândurile sale specialiști în variate domenii ale cunoașterii. A fost activă social, fiindcă i s-a cerut de la început de către comunitatea românilor să fie o prezență vie în viața publică. În acest sens, Academia și-a asumat rolul de consacrare a valorilor intelectuale de prim rang, de coordonatoare a științelor și artelor și de factor de echilibru în funcționarea și dezvoltarea României.
În 1879 „Societatea Academică Română” a fost declarată, printr-o lege specială, „institut național”, sub numele de Academia Română – „persoană morală și independentă în toate lucrările, de orice natură” –, denumire ce s-a menținut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” și numele statului român, figurând astfel ca „Academia Republicii Populare Române” (în intervalul 1948-1965) și „Academia Republicii Socialiste România” (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradițională, de Academia Română.
Pe când Academia Română avea peste o jumătate de secol de viață, România întregită abia se năștea. Atunci, într-o ședință solemnă a instituției noastre, la 14 mai 1919, Nicolae Iorga remarca marea schimbare, pregătită și înfăptuită și de către Academie: „Pentru întâia oară, membrii Academiei Române care vin să participe la lucrările ei, închinate în cea mai mare parte cunoașterii limbii și trecutului românesc, n-au de trecut granița […]. Când urmașii își vor închipui România Mare, cum zugravii vechi înfățișează fundațiunile sfinte de pe vremuri, purtate pe mâinile ctitorilor, la dreapta va sta, în locul domnului ziditor, regele Ferdinand I, șef de oaste biruitoare; la stânga însă, unde apare în smerite haine mohorâte vlădica pregătitor, sfătuitor și consacrator, cerem un loc, cerem acest loc din stânga pentru cărturarul român, propovăduitor neobosit, de-a lungul secolelor, al unității naționale”. Academia Română întruchipează astfel prototipul „cărturarului român” – elogiat de Iorga – și se află între acele câteva instituții de căpătâi care au ctitorit România. De aceea, marele istoric socotea Academia drept o „fundațiune sfântă”, aidoma unei biserici.
Mulți oameni nechemați își exprimă azi opinia despre Academia Română, sub masca anonimatului. „Mijloacele de difuzare în masă dau cohortelor de idioți dreptul de a vorbi, pe când ei odinioară vorbeau doar la cârciumă, după un pahar de vin, fără să lovească în comunitate. Atunci ei erau repede aduși la tăcere, dar acum ei au același drept să vorbească precum un câștigător al Premiului Nobel. Este o invazie a idioților”. Acestea sunt cuvintele triste ale unui academician de odinioară din Italia, anume istoricul, filosoful și scriitorul Umberto Eco. Firește, Academia Română poate și trebuie să fie criticată, dar prin asumarea identității celor care fac critica respectivă și nu pe ascuns, în mod laș. O instituție care i-a avut ca membri pe Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Kogălniceanu, George Barițiu, Andrei Șaguna, Alexandru D. Xenopol, Petru Poni, Petre S. Aurelian, Titu Maiorescu, Anghel Saligny, Emil Racoviță, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Gheorghe Brătianu, Sextil Pușcariu, Lucian Blaga, George Călinescu, Ana Aslan, Solomon Marcus, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu și pe mulți alții nu poate să fie pusă de nimeni sub semnul întrebării, nerespectată sau ironizată. Ea nu aparține membrilor de astăzi – care pot și trebuie să fie criticați – ci tuturor marilor înaintași, care i-au pregătit viitorul și i-au creat starea de nemurire.
Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituțiilor de cultură ale țării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerințe s-au făcut simțite din plin. Două crize majore au traversat Academia în anii comunismului. Prima a fost în 1948, când Academia Română a fost decimată. Au fost excluși 114 membri titulari, corespondenți și de onoare, dintre care 39 au fost închiși, dintre care 9 au murit în detenție. Eu au fost considerați, datorită gândirii, operei și convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii și ostili regimului comunist. Epurări s-au făcut și în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietățile Academiei au fost și ele supuse naționalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de fundații, de unele colecții de documente, monede, piese arheologice și opere de artă, transferate abuziv altor instituții și recuperate parțial după 1989. A doua criză majoră a început în 1974 și a durat 15 ani, până la căderea regimului comunist. Atunci, regimul nu a mai permis noi primiri în Academie și a dorit moartea fizică a academicienilor. Scopul acesta infam nu a reușit. Academia nu a putut să fie complet instrumentalizată politic și nici nu a murit fizic. De aceea, regimul comunist și-a creat propria academie, prin care a intenționat să controleze și să-și aservească știința și cultura din România. Din fericire, încercarea a fost falimentară, fiindcă Academia Română și-a îndeplinit în continuare, în mare măsură, rolul de a fi în serviciul națiunii române. Academia Română este o alcătuire omenească și, prin urmare, ea are toate calitățile și defectele unor asemenea creații imperfecte. Cu toate acestea, Academia Română are și a avut în toată existența ei o anumită unicitate, bazată pe independența spiritului creator al elitei intelectuale de cel mai înalt nivel, elită pe care o reunește sub cupola ei.
În fața acestui copleșitor rol istoric jucat de instituție de peste un secol și jumătate, conducerea Academiei dispune de experiența înaintașilor. Strategia Academiei este marcată nu numai în toate actele oficiale cu putere de lege sau de regulament, ci și în menirea sa istorică, în toate înfăptuirile sale din perioadele de libertate, egalitate, frăție și democrație, succedate de la 1866 încoace. Prin urmare, instituția are în sine marea forță intelectuală și morală de a funcționa după rânduială, după cutumă și după tradiție, fără inovații pripite.
Conform legii și statutului, Academia Română cultivă și promovează știința și cultura națională și universală. Este evident că, în ciuda vechilor dihotomii și accepțiuni, științele fundamentale și tehnice-aplicative ocupă astăzi ponderea cea mai mare în cercetare și în educația generațiilor tinere. Pentru unii exegeți, știința este nu doar o parte a culturii contemporane, dar este chiar partea cea mai substanțială. De altminteri, conform organizării mai recente a înaltei instituții, cea mai mare parte a secțiilor și a institutelor și centrelor de cercetare aparțin domeniilor științelor exacte și aplicative. De aceea, cred că oricare conducere a Academiei trebuie să pornească în administrarea treburilor curente și în implementarea politicii generale de la această premisă. Toată dinamica lumii trepidante de la începutul mileniului al treilea se bazează pe noile forme de cunoaștere (și pe aplicațiile lor) din matematică și informatică, din fizică, din chimie, biologie, medicină, psihologie, agronomie, business, din ingineriile de tot felul. Fără aceste realități, marcate acum de digitalizare, nici nu ne putem imagina funcționarea lumii prezentului și viitorului.
Totuși, ca în orice lucru omenesc, există și în aceste forme noi de cunoaștere și de funcționare a societății o mare primejdie, aceea a transformării sofisticatelor tehnologii, din metode superioare și eficiente aflate în serviciul omului și umanității, în scopuri în sine. Iar această tendință, pusă deja în practică, din păcate, de către anumite instituții, forțe, persoane influente, își produce roadele nedorite, care alterează profund esența umană și-i transformă pe unii tineri în analfabeți funcționali. De aceea, cred că Academia Română se cuvine să-și reamintească mereu de obiectivele sale inițiale, anume cultivarea, promovarea, apărarea și explicarea limbii și literaturii române, a istoriei naționale, a etnografiei românilor, a artei românești. Din acest punct de vedere, Academia rămâne o instituție identitară românească, poate cea mai înaltă instituție de apărare a identității românilor. Limba și literatura română, ca și istoria trebuie să aibă mai întâi un statut de discipline de bază în școala preuniversitară și nu de materii considerate uneori auxiliare, din care să se taie câte o oră ori de câte ori se decide introducerea unor noi „obiecte de studiu”, aflate, în fapt, doar în postura de conținuturi, teme sau subiecte. Coordonarea strategiei educației românești de către Academie este așadar fundamentală.
Academia nu promovează numai valori științifice, estetice sau filosofice, ci și valori morale, democratice, deontologice. Scopurile cercetării nu ne pot fi indiferente, deoarece experiența istorică din toate timpurile arată cum admirabile invenții care puteau să schimbe în bine viața oamenilor, au ajuns să fie folosite în scopuri distructive, odioase, inumane. Pentru prevenirea unor asemenea derapaje, toate programele de cercetare și creație ale institutelor și centrelor Academiei au în prim plan binele oamenilor și al omenirii, binele României și al Europei. Dacă binele României ar fi asigurat, ar avea de câștigat mult și Europa, fiindcă Europa instituționalizată (Uniunea Europeană) este, deocamdată, suma țărilor din componența ei. Academia Română nu trebuie să fie neapărat iubită, dar merită să fie respectată, și nu neapărat pentru contemporanii considerați de unii epigoni, ci pentru marile spirite care au construit România modernă în cadrul său european, care au făurit Panteonul ei, Panteonul României educate, erudite, savante. Toate acestea înseamnă că Academia Română a promovat virtuți și valori, pe baza cărora a semănat încredere și speranță.
Adaugă un comentariu