AFnews
MIHAI NICOLAE:
„Călătorii identitare – ROMÂNII MEGIEȘI, 2”
(Ed. „Universul Academic”, București, 2024, format B5, 424 p.)
După ce în primul volum, dl. Mihai Nicolae – doctor în drept al Universității București, coordonatorul activității organizației neguvernamentale Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și copreședinte al Platformei Unioniste „Acțiunea 2012” – ne dăduse un admirabil studiu monografic despre comunitățile de români autohtoni, rămași în afara graniței din cauza vicisitudinilor istorice (Ținutul Herța, Transnistria, Românii de la est de Bug, Sudul Basarabiei /Bugeac, Românii din Bulgaria și Românii din Banatul sârbesc / Voivodina), în acest al doilea volum autorul evocă „Românii din dreapta Tisei”, ținut cunoscut sub numele de Marmația, continuând cu o monografiere specială asupra altor ținuturi românești: Bucovina (Cernăuți în câteva ipostaze), Basarabia (Altare și frontiere), cărora le adaugă zeci de pagini despre Românii din Timoc (Tribalia) și Românilor din Ungaria (Orizontul pustei). Totul încununat cu o Bibliografie la zi privitoare la toate aceste ținuturi (pp. 379-402), urmată de secțiunea Anexe, pp. 403-414 (hărți actualizate, „un grupaj cartografic menit să ofere o minimă orientare geografică”, „o localizare corectă a comunităților naționale de care se ocupă studiul”). Poate într-o viitoare ediție, românii din Serbia și Timoc/ Voivodina și Tribalia să figureze laolaltă și împreună cu cei din Bulgaria, iar cei din Transcarpatia alături de cei din Bucovina, cei din Herța, Bug și Buceac laolaltă cu cei din Basarabia (vol. II)… Desigur, se poate și altă compartimentare, eu aș zice una care să meargă după rotirea inversă a acelor de ceasornic, începând cu sud-dunărenii… Sugerăm numai, nu facem obiecții, dacă tot ni se cere părerea…
Realizată la modul obiectiv-documentar al unei monografieri istorice, lucrarea „Călătorii identitare: Românii megieși (I-II)” valorifică aspecte și date oferite atât de „studiile la zi, contemporane” cât și de lucrări mai vechi, datorate unor autori din secolele XIX-XX, reflectând punctul de vedere al autorilor respectivi, îndeosebi al celor care s-au ocupat de românii din Serbia (C.T. Căliman, 1865), Bucovina (M. Kogălniceanu, 1875; Emanuil Grigorovitz, 1908), Ungaria (Henri Gaidoz, 1874; Emil Babeș, 1910), Maramureș (Ioan Mihaly de Apșa, 1900; Alexandru Țiplea, 1906), Basarabia (Zamfir Arbore, 1904), Timoc (C. S. Constante, 1907) ș.a. Apoi, pentru „Maramureșul din dreapta Tisei” (adică românii aflați în Ucraina) sunt de referință 86 unități bibliografice, pentru „Bucovina: Cernăuți în câteva ipostasuri” – 77 de referințe, pentru „Basarabia” – 71 periodice, pentru Timocul sârbesc – 86 periodice, pentru Ungaria – 72 materiale din periodice… După cum se poate vedea ușor, este vorba de o cercetare amplă menită a pune în evidență o „sinteză documentară” despre comunitățile istorice românești din vecinătatea României, urmărind nu o evocare cu tendință revanșardă, ci pur și simplu o realitate istorică a românilor din teritoriile rămase în afara granițelor de azi, conviețuind cu popoarele respective potrivind reglementărilor statale corespunzătoare și păstrându-și, mai mult sau mai puțin, limba și tradițiile, specificitatea obiceiurilor, datinilor, felului de viață etc.
Tabloul acestor comunități românești transfrontaliere „de pretutindeni” fusese schițat de însuși gazetarul Mihai Eminescu, vorbind despre „un popor românesc liber” („unitatea tracilor romanizați”) pe care vitregiile istorice l-au fracturat, urmele acestuia fiind de găsit mai aproape sau mai departe de „rotundul” statului român: „Din marea unitate a tracilor romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați…” („Timpul”, 25 mai 1879).
„Nu există un stat în Europa orientală, – scria Eminescu în studiul Românii Peninsulei Balcanice – nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…”
Nu sunt uitați nici românii din Moravia şi Ungaria, iar despre cei din Basarabia și Bucovina poetul a scris zeci de pagini, precum în serialul din „Timpul” (1878) dedicat Basarabiei și apărut în lunile premergătoare Congresului de la Berlin (iunie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (v. mss.2264).
Poetul colindase „în lungiș și curmeziș”, cum însuși spune, ținuturile românești, mai puțin pe cele sud-dunărene, având clar tabloul românilor „de pretutindeni” (vorbim de Europa) – „români megieși”, cum îi numește dl Mihai Nicolae, autorul acestor admirabile volume de „călătorii identitare”. Deci nu atât o lucrare scoasă din arhive și bibliografii mai vechi sau recente, ci o documentare „la sursă”, făcută cu rigoare și metodă, scrisă cu plăcută cursivitate documentară și trăire empatică, pasionantă, de interes național, unitară ca viziune, combativă cu măsură și luciditate, așezată în chenarul unei „nostalgii” etnice, integratoare, chiar „o provocare intelectuală” (Constantin Corneanu), care ne face să vedem „dincolo de fațetele luminoase și o realitate destul de contondentă: aceea că a fi român în afara granițelor României nu a fost și nu va fi simplu niciodată”, chiar o „veritabilă călătorie inițiatică” (Dorian Theodor Clenciu)… Căci pentru această „cunoaștere identitară a românilor pierduți numai o inimă ca a lui Mihai Nicolae, mare cât harta spațiului generic românesc, o putea oferi.” (Irina Airinei). Aceste judecăți de valoare sunt doar câteva exprimate cu prilejul apariției primului volum din 2022, dar suntem siguri că pentru întregirea panoramei aprecieri similare nu vor înceta să apară, subiectul fiind mereu unul de actualitate și chiar la nivel guvernamental de vreme ce avem un minister al „românilor de pretutindeni”… Acest al doilea volum are trei motto-uri, unul din scrierile boierului român Doxachi Hurmuzachi (Ducatul Bucovinei), altul aparținând jurnalistei de limbă română Eva Iova (Ungaria) și, în sfârșit, convingerea unui explorator român de etnie evreiască, Julius Popper (România – Patagonia): „M-am născut român, sunt român și voi muri român, deși mă găsesc în mările antarctice.”
Este vorba peste tot de un sentiment al unității de neam și limbă, de tradiții și obiceiuri, de spiritualitate și fel de viață, reverberând din afunduri istorice, care devine, odată cu crearea statelor feudale românești (sec XIV), o realitate istorică, etno-geografică și lingvistică. Numai de am aminti, în acest sens, unele „voci” vizionare care s-au aplecat asupra problematicii originii și unității de neam, a latinității limbii etc., de la cărturarii și cronicarii din epoca umanismului (precum istoriografii Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, apoi savantul Dimitrie Cantemir ori corifeii Școlii Ardelene), până la spiritele de seamă din secolul romantic și chiar mai aproape, în interbelic (Kogălniceanu, C. Negri, Hasdeu, Eminescu, G. I. Lahovari, C. Diaconovici, Simion Florea Marian, Simion Mehedinți, până la diplomatul Mihail A. Blenche cu studiul lui „Românii de pretutindeni”, 1935), și tot am avea tabloul unor idei ce au animat istoriografia românească pe parcursul a mai bine de trei secole…
Problematica „românilor de pretutindeni” – trebuind, cum scrie autorul, să-și găsească „o soluționare pragmatică” – ar impune ceea ce s-ar putea numi „Cartea verde a românilor de pretutindeni”, după model american, polonez, slovac etc (încă din 2019, în Parlament s-a propus obținerea cetățeniei, de către aceștia, și nu numai pentru cei trăitori în Basarabia, Ținutul Herța, nordul Bucovinei, Voivodina, Timoc, Albania, Macedonia, Marmația, Pusta maghiară). Este vorba de un „traseu” dificil, cum scria autorul în primul volum, dar nu imposibil într-o comunitate europeană în care nu interesele de alt tip trebuie să primeze, ci ale egalității de drepturi și șanse egale…
*
Revenind, concret, la admirabila panoramă a „Românilor megieși”, din preajma granițelor noastre de azi, în special la acest volum, al doilea, vom observa consecvența metodologică a „reporterului” pasionat de astfel de „călătorii identitare”, evidențiind, de fiecare dată, unele „repere istorice”, cartografiind „populația și localitățile”, evidențiind aspecte privind „limba română”, „educația în limba maternă”, „școala”, „mass media”, „asociații”, „cultura tradițională” / fenomenul de „culturalitate”, „biserica”. Toate acestea atât la românii din Marmația, Bucovina și Basarabia, cât și la cei din Tribalia (Timoc) ori cei din „Orizontul pustei” (Ungaria).
Dacă mai cunoscute ne sunt problemele cu care se confruntă „românii megieși” din ținuturile nord-estice (Bucovina și Basarabia) ori cei din Voivodina și Valea Timocului (aceștia din urmă din lucrările scriitorului severinean Florian Copcea, organizator al unui Festival Internațional /Transfrontalier „Mihai Eminescu”), cei din Marmația și Pusta maghiară sunt, în recenta abordare, foarte bine evidențiați, din punct de vedere istoric, etnic, cultural, educațional și spiritual.
„Până în decembrie 1989 nu am știut că peste apa Tisei trăiau români”, așa își începe autorul excursul asupra românilor din Marmația, realizând un fel de reportaj-eseu privind „călătoriile” în acest ținut al Maramureșului istoric de dincolo de Tisa, la capătul nord vestic al regiunii Transcarpatia/ ucr. Zakarpattia (ce reprezintă centrul continentului european), o enclavă românofonă în jurul localității ucrainene Poroșcovo, raionul Pereciîn, la „volohii” ce ating cam 10 000 de oameni (la Apșa de Jos, pe dealul Cremenița, stau mărturie urmele unei cetăți dacice). Conform reformei administrative, zona a fost împărțită în raioanele Bereg/ ucr. Berehovo, Hust/ Khust, Muncaci/ Mukachevo, Rahău/ Rakhiv, Teceu/ Tiachiv și Ujgorod/ Uzhhorod. Populația românească din 13 localități „era românească”, iar recensământul ucraineran din 2001 atestă un număr de 32.151 de etnici români, respectiv 2,6 % din populație.
Este vorba de ținuturi locuite încă din paleoliticul superior, după cum au relevat cercetătorii de la Institutul de Cercetare a regiunii Transcarpatia al Universității din Ujgorod, ceea ce susține și arheologul Liviu Manta de la Muzeul Județean din Satu Mare : „Aici avem cele mai mari cantități de aur găsite într-un sit dacic cu excepția Sarmizegetusei, cele mai grandioase piese din aur.” În acest fel, de reporter documentat, autorul ne plimbă prin istoria comunităților de români „megieși”, din varii perioade istorice, cu accent pe perioada modernă și contemporană, când ideologia totalitară sovietică „își impune supremația”, iar, mai târziu (1951), Kievul respingând rezultatul referendumului. (conform ultimului recensământ al URSS din 1989, românii din Transcarpatia erau în jur de 30.000).
„Autohtoni pe pământul Maramureșului”, românii / „volohii” de acolo din Transcarpatia au conviețuit cu maghiarii (populație în scădere, ca urmare a emigrației în Ungaria), germanii, rutenii (veniți aci pe la 1600), evreii. Este o mândrie, notează autorul, a românilor din partea locului de a se revendica de la neamul românesc: „Estem volohi de la început, am păzit limba noastră.”
Cât privește „Românii din Ungaria”, autorul descinde la Jula împreună cu un etnic maghiar din Bihor, vizitează Muzeul de Istorie din Budapesta, unde cultul regelui Arpad este la mare cinste (câteva schelete îi sunt… adresate). La Jula, oraș „curat și frumos”, se vizitează catedrala episcopală Sfântul Nicolae , în care a fost întronizat Preasfințitul Sofronie, primul episcop al Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria. De pe meterezele clădirii (fortăreață de frontieră, numită „și castelul lui Ioan Corvin”, fiul lui Matia Corvin locuind aici vreme de 24 de ani, începând din 1476) se vede departe desfășurându-se Câmpia Panonică. Este vizitată redacția publicației „Foaia Românească”, unde lucrează distinsa jurnalistă Eva Iova (autoarea unuia din cele trei motto-uri ale cărții), mândră că aparține „unei comunități demne de moștenirea sa, o comunitate mândră de limba și cultura sa, o comunitate care aparține națiunii române în ansamblu”… Locuind Panonia, fosta provincie romană, încă din anul 896, ungurii (populație asiatică ugro-finică) și-au sărbătorit cei 1000 de ani de statalitate de la întemeiere, „milenarismul” și „mai ales Trianonul, ca dramă națională, sunt fundamente ale națiunii maghiare”. (Tot o „traumă națională” fusese înfrângerea ungurilor la Mohaci din 1526 și transformarea regatului în pașalâc, de către Soliman Magnificul, care își va sfârși viața, prin infarct, tot pe teritoriul fostului regat medieval în bătălia de la Szigertvar din 1566). În jurul anului 862 triburile maghiare au trecut Carpații pe la nord (azi Transcarpatia) ajungând în 896 pe valea Tisei mijlocii, cucerirea bazinului panonic însemnând „un prim contact cu populația veche românească” (după prima „descălecare” a lui Attila din sec. al V-lea, a urmat cea din secl.al IX-lea, găsind acolo o populație panonico-avară. Mai târziu, în perioada de maximă expansiune, „statul ungar a încorporat ținuturi naturale diferite: de la Pusta înaltă a Ungariei, șesul inundabil al Tisei, Rutenia muntoasă până în jumătatea răsăriteană a podișului transilvan”. Românii din Ungaria, conaționalii din „România Hungarică” anterioară Unirii din 1918 (de dinainte de Tratatul de la Trianon), asupriți economic, național și religios, de voie – de nevoie „s-au maghiarizat”, dovezile politicii de maghiarizare forțată fiind evidente.
În luptele ungurilor cu habsburgii (începând din 1703), au participat și români din Transilvania, în 1867 formându-se Uniunea monarhică Austro-Ungară, parte a Monarhiei habsburgice, ca parte oficială a Imperiului Austriac, succesorul acestei monarhii. Dubla Monarhie Împărătească și Crăiască, cu împărat și rege apostolic, a existat până la 31 octombrie 1918, când Ungaria a decis să iasă din Uniune.
Dincolo de istoria Ungariei expusă cu o cursivitate didactică, aflăm că la recensământul organizat în anul 2011 s-au declarat de origine română 26.345 persoane, jumătate fiind vorbitori de limbă și cam tot atâtea de religie ortodoxă. Față de recensământul din 2001, când populația de origine română număra cca 8000 de cetățeni, numărul acestora a crescut de zece ori, poate și mai mult, cum află autorul de la numita jurnalistă. După Trianon, însă, numărul românilor scăzuse, mulți preferând, desigur, să se retragă în România, în special intelectualii. Mai târziu, după căderea „cortinei de fier”, începând din 1990, s-a înregistrat un nou val de emigrație românească spre Ungaria, majoritatea etnicilor români din Ungaria locuind în apropierea României, „în prezent nu există niciun județ din Ungaria fără etnici români.” Așadar, existența unui număr nu mic de români trăitori în Ungaria se datorează evenimentelor istorice, limba vorbită de ei, cu elemente de rotacism și alte particularități fonetice, aparținând graiului crișan, dominant în vestul Transilvaniei, din dialectul daco-român. Stăruind cu exemple grăitoare asupra acestei limbi, autorul evocă apoi, succint, literatura, educația în limba maternă/ școala, asociațiile, organizațiile, mass media, cultele/ biserica, cultura tradițională, fenomenul de culturalitate, conform metodei descriptive folosite și în cazul românilor din Marmația și Tribalia.
În general, sinteza monografică despre „Românii megieși” este o lucrare îndelung gândită și realizată, foarte necesară în climatul de deschidere democratică și diplomatică, un fel de enciclopedie care se citește cu plăcere, întrucât, prin recursul permanent la istorie, prin încadrare geografică, raportare la limbă, tradiție, cultură, spiritualitate, autorul nu face decât să evidențieze specificitatea identitară a „românilor megieși”, mândria conștiinței etnice de a aparține „națiunii române în ansamblul ei”, după cum mărturisește jurnalista de limbă română din Ungaria, Eva Iova.
„Împletire de istorie mare și istorie mică” (Maria Capelos, Muzeul Țăranului Român, lansarea de carte din 6 martie 2022), „Călătoriile identitare” la Românii megieși constituie o carte-sinteză de felul unui eveniment cultural (un aport valoros demn a fi susținut de Ministerul Românilor de Pretutindeni), care va trebui să circule și la românii despre care se scrie, cu semnificații majore, în primul rând ca mărturie a unui spirit de solidaritate etnică venit din partea Țării-mamă, fără intenții revanșarde, apoi ca dovadă că, dincolo de vitregii și evenimente istorice, în „coroana” românilor megieși dimprejurul României strălucesc valori comune, identitare și de viețuire pașnică ale unui neam lipsit de trufia pan-românismului…
Tg.-Jiu, 20 martie 2025
Adaugă un comentariu