Dr. Ivo GHEORGHIEV: Iradeaua din 1905 – un triumf al diplomației românești și al rezistenței culturale

La 9/22 mai 1905, Imperiul Otoman emitea o Iradea Imperială care recunoștea oficial națiunea română (aromână) din Balcani, consfințind dreptul acesteia de a înființa școli și biserici în limba proprie și de a participa la viața administrativă locală. Acest act nu a apărut în mod spontan, ci a fost rezultatul unui lung și anevoios proces istoric, cultural și diplomatic început cu decenii înainte, un adevărat efort de afirmare identitară în mijlocul unui spațiu dominat de interese și presiuni etnice multiple.

Românii balcanici – cunoscuți în mod tradițional sub denumirea de aromâni – nu și-au dorit nici alipirea la România, nici formarea unui stat propriu. Idealurile lor erau modeste, dar esențiale pentru păstrarea identității: școli în limba maternă, biserici proprii, reprezentare proporțională și drepturi egale în cadrul Imperiului Otoman. Încă din 1864, prin sprijinul statului român, au fost înființate primele școli și biserici în limba română în Macedonia și Epir. Cu toate acestea, progresele au fost lente, fiind sabotate sistematic de clerul grec și de autoritățile locale influențate de interesele elene.

O importantă victorie parțială s-a obținut în 1878, prin Ordinul Viziral 303, emis de marele vizir Savfet Pașa, care cerea protecția învățătorilor și libertatea cultului român. Cu toate acestea, aplicarea era adesea împiedicată de opoziția Patriarhiei de la Constantinopol și de propaganda filoelenă, dusă cu mijloace agresive.

Tot în 1878 a fost numit primul inspector școlar român în Balcani, Apostol Mărgărit, figură emblematică a luptei culturale aromâne.

Această ofensivă culturală a fost întâmpinată cu o opoziție dură din partea Greciei și a clerului grec. Propaganda elenă a escaladat în agresiuni fizice, persecuții și crime. Cazuri precum asasinarea preoților români de la Negovan sau campaniile de denigrare a limbii române (considerată „blestemată”) sunt doar câteva exemple care reflectă tensiunea acută din Balcani înainte de 1905.

În februarie 1905, România înființează Consulatul de la Ianina, ca reacție la persecuțiile tot mai intense. Grecii, prin ministrul lor de externe, refuză recunoașterea acestui act, ceea ce duce la ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Grecia. România publică o Carte Verde cu abuzurile suferite de românii din Balcani. Sub presiunea opiniei publice și a protestelor oficiale, Sultanul Abdul Hamid al II-lea decide să cedeze în fața României.

Un ultimatum diplomatic din partea ministrului plenipotențiar român Alexandru Em. Lahovari, care amenința cu retragerea din Constantinopol, a fost decisiv.

Această recunoaștere oficială transforma românii balcanici dintr-o comunitate tolerată într-una recunoscută, cu statut legal clar în Imperiul Otoman. A doua zi, la București, s-a organizat spontan o manifestație de bucurie, iar revista Le Courrier des Balkans publica un articol intitulat sugestiv Un triomphe. Aromânii au compus chiar un imn de slavă adresat Sultanului Abdul Hamid, pentru care autorii – profesorii Pocletaru – au fost decorați.

Deși Iradeaua din 1905 a reprezentat un succes major al diplomației românești, reacția grecească a fost una violentă. Între 1905-1906 au fost asasinați circa 300 de români. Atacurile s-au extins asupra comunităților întregi, asupra școlilor și bisericilor. Personalități marcante ale mișcării culturale și religioase românești din Balcani au fost ucise în mod brutal – precum dascălul Constantin Ghica, institutorul Tănase Papaiani sau directorul ziarului „Peninsula Balcanică”, Ștefan Mihăileanu.

România a reacționat dur, rupând din nou relațiile diplomatice cu Grecia și expulzând cetățeni greci. Nicolae Iorga sintetiza perfect spiritul vremii afirmând că doar România putea și trebuia să-i apere pe românii balcanici de „măceluri” și să le asigure un trai demn în „pacea lor de buni gospodari”.

Iradeaua din 1905 nu a fost doar un document juridic, ci un act de dreptate istorică. Ea a validat lupta tăcută și eroică a învățătorilor, preoților și intelectualilor români din Balcani care au suferit pentru păstrarea identității lor naționale. Deși recunoașterea oficială nu a pus capăt conflictelor, ea a oferit o bază legală și morală pentru dezvoltarea învățământului și bisericii românești în Balcani.