Născut în 1952, la Cluj, licențiat în  Jurnalism, Benone Neagoe  are în spate peste jumătate de secol de gazetărie, din care mare parte „de școală veche”. Fost secretar general al Uniunii Ziariștilor  Profesioniști din România,  distins  cu Ordinul Ziariștilor clasa I, colegul nostru de breaslă are ce povesti de pe tărâmul  „scrierii istoriei clipei”.

– Care sunt bornele profesionale pe care le considerați relevante dintr-o cariera îndelungată și fructuoasă?

– M-am „împrietenit” cu meseria de reporter la 14 ani, când am publicat și primul articol. Până la 18 ani am fost în contact permanent cu presa scrisă și radioul. În liceu eram poreclit „ziaristul”. „Viața studențească” îmi făcea încă înainte de a deveni student un „Portret pentru o speranță”. Autor, Ion Cristoiu. A urmat o perioadă a căutărilor, cu tot ce implică asta, bune și rele. Mulți ani de radio (de care uneori îmi este dor) și deja și mai mulți de televiziune (Redacția Tineret, Social-educativ, Divertisment și Actualități). Am jucat roluri de reporter în trei filme artistice  (Melodii la Costinești, Salutări de la Agigea, Moartea unui artist). Am fost suficient de curajos încât, în 2002, să fiu primul reporter militar care a acționat într-o zonă de război din Afganistan, în prima echipă postbelică – „Combat camera” – a Armatei Române.

– Cum a fost trecerea la televiziune?

–Fascinantă. Eram atât de pasionat de minunea ce ieșea din mâinile mele combinând imaginea, sunetul, comentariul și emoția, încât a devenit drumul meu. Reportajele, documentarele, anchetele și emisiunile mele s-au plimbat pe la tot felul de festivaluri la Paris, Roma sau New York. La Televiziunea Română i-am cunoscut pe Tudor Vornicu, Alexandru Ștark, Cristian Țopescu, Virgil Tatomir, Paul Șoloc, Victor Ionescu, Nicolae Melinescu, Cornelius Roșiianu. Faptul că m-au remarcat mi-a dat încrederea că sunt pe drumul cel bun. Emoția directului, același tremur al mâinilor, aceeași zbatere frenetică a inimii… Am trăit-o la „Clubul tineretului”, „Bună seara fete, bună seara băieți!”, „Veniți cu noi pe programul 2”, „Micul dejun” alături de actrița Ileana Popovici, la principala ediție a „Actualităților”. A fost o șansă, pentru că zi de zi am intrat în casele oamenilor, le-am devenit familiar și nu am rămas neobservat de presă.

– Cu  ce ați rămas din anii de  televiziune  și ce duceți mai departe?

–E nevoie de empatie, trebuie să treci dincolo de ecran, să ajungi la telespectator, să comunici cu el. Dacă ar trebui ca din tot ce am înțeles vreodată în legătură cu televiziunea să aleg un adevăr esențial, pe care să-l transmit colegilor mei aflați la început de drum, le-aș spune fără îndoială că în televiziune nu contează ce sentimente investești în ea, ci ce sentimente provoci în sufletul telespectatorilor. Pentru mine, televiziunea rămâne o poveste de dragoste. Una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit. Iar credibilitatea se câștigă în timp și trebuie mereu reconfirmată, nu e un joc.

–Cinci  decenii  de  gazetărie  înseamnă  că  ați trăit mult mai multe vieți.  Cum priviți în urmă?

– Sunt o persoană norocoasă. Viața mi-a oferit multe surprize plăcute. Pe una dintre ele am trăit-o în anul 1990. Macazul mi-a schimbat atunci destinul în mod neașteptat. Colonelul Valeriu Pricină, un om căruia îi voi fi mereu recunoscător, m-a îndemnat să fac un pas înainte. Poate cel mai important din viața mea. M-am transferat la „Redacția Emisiunilor militare de televiziune”. Armata este, de atunci, a doua mea casă. Și acasă ai întotdeauna prieteni.

Timp de 20 ani am filmat pentru emisiunea „Pro Patria” pe ploaie, ninsoare ori pe caniculă. La Carei, Topraisar, Babadag, Cincu sau Plenița. Dar și în zonele tensionate din Albania, Macedonia, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afganistan sau Irak. Am realizat și moderat o serie de ediții speciale pe teme de actualitate și politică militară pentru TVR Internațional la emisiunea „Standard NATO”. Faptul că ratinguri de peste un milion de telespectatori au ajuns regulă și nu excepție este un alt motiv de mândrie. Dar și de meditație. Pentru că e greu să te păstrezi proaspăt și inspirat atunci când ai normă săptămânală. Nu e simplu să ieși din rutină. Dar e un risc pe care ni l-am asumat.

Am scris pentru „Observatorul militar”, „Viața Armatei” și „Spirit militar modern”, am căutat la orice pas noutatea pentru emisiunea de radio „Ora armatei”, am transmis în direct pentru Televiziunea Română toate evenimentele importante din Armată: 25 Octombrie, Strămutarea Oștașului necunoscut, 1 Decembrie, Ziua Eroilor, Festivalul Internațional al Muzicilor Militare.

Am râs și am plâns de bucurie după orice realizare ce însemna un pas înainte, am deschis uși până atunci ferecate, am încercat să-mi găsesc un loc al meu. Am urcat treaptă cu treaptă scara ierarhiei redacționale: redactor, secretar general de redacție, redactor-șef adjunct, redactor-șef. Am ajuns aici prin eforturi proprii, ambiție și perseverență, prin oamenii deosebiți care mă înconjoară, dar și cu un dram de noroc. Pentru că toți colegii îmi sunt și prieteni.

– De ce iubiți presa?

– Ultimii 50 de ani, pe care i-am petrecut fără întrerupere în diversele arene ale jurnalismului, m-au deprins cu un regim al urgenţei, în care termenele, subiectele şi ideile rareori pot fi amânate, reluate ori lăsate să se așeze. Ca jurnalist vezi lucruri, schimbi lucruri, cunoşti oameni fabuloși, faimoși sau nu, participi la evenimente istorice și, mai ales, ești portavocea lor. Ai în mâna ta puterea de a construi sau, dimpotrivă, de a distruge, atunci când ai de-a face cu oameni sau sisteme dăunătoare, nocive, corupte. Și îmi plac „de ce” urile și lucrurile greu de făcut.

Am cunoscut „gloria stradală”, un sondaj de nivel național m-a declarat în 1990 printre primii cinci reporteri ai țării, am câștigat premii naționale și internaționale pentru reportaj, anchetă și documentar. Cel mai important rămâne pentru mine Marele premiu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, acordat în anul 2013, de un prestigios juriu, pentru reportajul realizat într-un teatru de război: „Afganistan – un tărâm al contrastelor”.

– Presa ultimelor decenii este într-o poziție complicată, generată de rețelele de socializare și de un atac  concentrat  din toate direcțiile și în tot mai multe țări. În aceste condiții, ca gazetar, cum priviți înainte?

– Urmăresc cu mare atenție presa de azi și mă întristează tot mai mult. Nicăieri în lumea aceasta nu s-a construit vreodată ceva fără reguli. Fără o minimă decență, fără nişte limite rezonabile. Când am început eu să fac presă, scoteai un microfon și erai privit imediat cu respect. Acum, nu. Și e grav – dacă oamenii vor ajunge să nu ne mai creadă, va fi o pierdere enormă.

– Se spune, pe bună dreptate, că jurnaliștii nu ies la pensie niciodată. Ce proiecte de viitor are jurnalistul Benone Neagoe?

– Meseria mi -a devenit și nume, și familie, și casă, și stil de viață. Vreau să pot face în continuare ceea ce îmi place și ceea ce știu: televiziune. Undeva, în spatele scenei, ca editor ori producător de emisiuni. Și să scriu o carte de reportaj. Evident, sub sigla editurii UZP. Îmi place să cred că visul meu nu se va opri aici.