Madeleine DAVIDSOHN: REVELAȚIA

Dr. Irina AIRINEI

„Ceea ce știm e doar o picătură, ce nu știm, un ocean” (Madeleine Davidsohn, Revelația, Ed. Hasefer, București, lansată la BOOKFEST 2025)

Literatura onirică a Madeleinei Davidsohn ne trimite la vorbele lui Fondane: ,,Mai întîi, obiectul nu este real. Ci un bun conducător de real”. ,,În strălucirea unei imagini, trecutul îndepărtat prinde să răsune de ecouri şi n-avem cum să ştim la ce adâncime se vor repercuta şi se vor stinge aceste ecouri. În noutate, în acţiunea ei, imaginea poetică posedă o fiinţă proprie, o dinamică proprie. Ea ţine de o ontologie directă.” -scria Gaston Bachelard în ,,Poetica spațiului”. (Ed. Paralela 45, 2003).

Matei, protagonistul primei nuvele care a dat și titlul volumului, REVELAȚIA, își descoperă, pe neașteptate, rădăcinile tragice ale genealogiei sale uimitoare, poveste materializată din cețurile unei lumi pe cât de greu de înțeles, pe atât de firesc ,,dăruită” de spiritul mamei… Adevăruri cutremurătoare i se revelează fiului care pătrunde uimit într-un altfel de spațiu, unde își cunoaște părinții, imateriali, dar, cu toate astea, atât de reali…Autoarea este o colecţionară de imagini, dar, în acelaşi timp, şi o creatoare de imagini. Și asta pentru că  Madeleine Davidsohn este, în primul rând, poetă. O poetă a spațiului din vis, de unde cei plecați ne vorbesc. Matei părăsește lumea profană întâlnind ființa mamei iar drumul este deschis de o amuletă prin care reînnoadă acel fir către eternitate. Pentru a-l feri de pericole, deportată fiind în Transnistria, ,,mama sa încercase să-l dezlege, să-l despartă de evrei și de credința lor, să taie acel fir periculos, dar visul din noaptea precedentă refăcuse nodul. Și cum putea gândi altfel, de vreme ce l-a trimis la bunic, dar sub ocrotirea unei amulete luate dintr-un lăcaș evreiesc?”

Dinamismul desfăşurării întâmplărilor face uneori imposibilă distincţia dintre planul diurn şi celălalt, indefinibilul…Este un drum între conștient și celălalt plan, cu alternanțe, cu reminiscențe, cu crâmpeie de amintiri, cu revelația, în final, că trăise până atunci fără să știe…și fără să se cunoască…,,Avusese nevoie de un vis care să-l aducă la realitate.”

,,Din când în când pipăia buzunarul cu amuleta, ca și cum aceasta ar fi putut să dispară. Oare cum ajunsese haina aceea la ei acasă…O fi cumpărat-o bunicul de la lucruri vechi sau o fi fost adusă la ușa lui de un telal sau chiar Mamaia o fi luat-o fără să știe ce ascunde? Altminteri i-ar fi spus băiatului. Sau poate că a așteptat ca el să mai crească și să poată înțelege acele grozăvii? Atâtea lucruri neclare. (…) Își agăță haina în cuierul de lângă fereastră și închise ochii. Oboseala se făcea simțită. În ritmul legănat al roților, ațipi aproape imediat. Imaginile deveniră tot mai estompate, mintea lui le percepea încețoșate, ca o copie de film vechi pe care ai reluat-o de atâtea ori încât i s-au uzat și imaginea și sonorul. Noaptea nedormită, emoțiile ei îl copleșiră. Nici visul straniu cu rabinul înfășurat în șalul ritual nu se lăsă așteptat. „Și acum ce urmează?” îl întrebă cu glasul strangulat. „Întregirea. O lege divină… legea firii.”

Pentru a-l proteja, a crescut, închis de bunic, în cuibul necunoașterii de sine. Iar clipa revelației este cutremurătoare.

,,Moșul îi oferise supraviețuirea. Dar el a vrut mai mult. A vrut dragoste, căldură, înțelegere. Acum însă recunoștea adevărul. De unde să i le fi dat moșul când el însuși nu le cunoscuse? Îl ajutase în felul lui, pe tăcute, fără să aștepte mulțumiri sau recunoștință. Chiar și bani pentru școala de meserii a primit de la el, cu toate că nu îi ceruse. Dar de folosit, i-a folosit și chiar i-au prins bine. A fost orb și egoist. Acum vedea lucrurile altfel. Avusese nevoie de un vis care să-l aducă la realitate.”

Matei se naște a doua oară. Nu doar pentru că descoperă că e fructul iubirii dintre o adolescentă evreică și un tânăr ostaș român rănit, adăpostit într-o casă de oameni de omenie, casa doctorului evreu care îl salvează și îl ascunde. O poveste de dragoste și de război… banală, ați putea spune. Dar caligrafia rafinată a autoarei ne învăluie, definind o fenomenologie a imaginaţiei poetice ca putere majoră a naturii umane. Imaginaţia ne desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate. Ea se deschide asupra viitorului. Funcţiei realului, alimentată de dinamismul trecutului, îi corespunde o funcţie a irealului la fel de pozitivă. Cum să prevezi fără a imagina? Căci, vorba rabinului „Întregirea” este ,,O lege divină… legea firii.”

Această asceză raţională nu antrenează evicţiunea imaginarului decît pentru omul diurn, care gîndeşte „ca animus”: imaginarul constituie, însă, o lume plină şi suficientă doar pentru omul nocturn, care visează „ca anima”. Iar imaginația produce gândire. Natura însăși rezonează la trăirile intense ale eului în lumea tainică.

,,Dormeam. Și dintr-odată m-am trezit. În jurul meu doar beznă. Fereastra pe care o închisesem la culcare, presimțind că vine ploaia, era larg deschisă. Copacii din livadă se zbăteau, ropotul ploii bătea ritmic în pervazul de tablă. Mă străduiam să deslușesc ceva în întuneric, când am văzut-o. Ușa. Era chiar în fața mea, o ușă fără cadru plutind în neant. Și, totodată, nu dorința, ci obligația de a-i trece pragul. N-am avut nicio reținere, niciun moment de îndoială. Dar cum s-o deschid și cum să intru? Am bătut în ea minute-n șir. Zadarnic. M-am trântit în ea cu umerii, cu pumnii. Am izbit-o cu picioarele. Nimic. Haina bunicului, cu care mă acoperisem tremurând de frig, îmi alunecase de pe umeri. Am încercat s-o prind, când am simțit în buzunarul ei corpul dur, metalic. Abia dimineața la lumina zilei am văzut că era un semicerc, de fapt un inel căruia îi lipsea o bucată. Marginile lui zimțate, ascuțite mi-au zgâriat degetele. Un inel frânt. La atingerea lui, ușa s-a deschis înspre dormitorul bunicilor.”

Rămâne doar senzația de ușor, de plutire către spațiul acela care se deschide și în care cei plecați sunt aici: „Tot ce-i bun este uşor, tot ceea ce-i divin aleargă cu picioare delicate”. -scria Nietzsche. Eroul își trăiește „Întregirea”.

,,În viață trebuie admis și extraordinarul. Există legende, mituri care se transmit din generație în generație, dar care la un moment dat devin istoria acelor popoare. Evreii au chiar și o ramură științifică, sau cel puțin așa o numesc ei, ramură ce se ocupă de miracole. E vorba despre CABALA! Ai putea s-o traduci în limba noastră ca pe ceva obscur, misterios și tainic. Doar cei mai luminați la minte dintre învățăceii lor au dreptul să o studieze și să afle secretele Cabalei. Lasă-te dus de val și de simțire, nu de judecată!”

Nu vom dezvălui aici nimic din ,,intriga” primei povestiri. Lăsăm cititorului vraja descoperirii.

Cea de-a doua ,,poveste despre dragoste și întuneric” cum ar spune Amos Oz poartă un titlu simbolic: AMULETA. Este cuvântul care o urmărește pe autoare, repetitiv, o cale către ascensiune. Somnul e vector către vis. E pneuma. Iar cei care dorm urcând, dorm un somn aerian, somnul lui Shelley, în beţia unui poem.

,, – Vântul, desigur furtuna de astă noapte, gândi Ana. Se aplecă să le ridice și abia atunci observă peticul de hârtie făcută sul și legat cu o ață roșie, ca un fir subțire de sânge. Exact un astfel de petic îi întinse Bianca în vis. Hârtia cerată, acoperită cu litere deosebite, îi păru fetei un desen magic. Nu putea înțelege scrisul, dar semnificația i se părea clară. Nu putea fi alta decât misteriosul obiect pentru care răscoliseră locuința. Când razele soarelui atinseră foița, literele se conturară luminoase, de parcă luaseră foc.

„Amuleta a ieșit la lumină”, își aminti cuvintele musafirului din noaptea trecută și tot la fel părea a spune zâmbetul serafic al femeii din fotografie.”

Somn, fotografie, vis, ipostaze ale Revelației.  Visul…camera de chibzuință prin care treci pentru a renaște.

În literatura onirică a autoarei găsim, pe alocuri, minunate poeme în proză scrise cu o voluptate a purităţii. Personajele Madeleinei Davidsohn se ridică din bolgiile istoriei spre visul care dă măsura completă a spiritului uman așa cum spunea Jean Tardieu: ,,Un vis uluitor mă împresoară: merg şi din mine ies păsări, tot ce ating e în mine şi mi-am pierdut marginile.”

Și eroul din proza MOȘTENITORUL descoperă adevărata dragoste din parfumul evanescent al armoniei simțurilor: ,,Ina a intrat pe neobservate. Venea din bucătărie unde se spălase, se pieptănase și își schimbase hainele de lucru. Doar era duminică. Răspândea miros de săpun și de flori. Iar eu, întâia oară, am simțit farmecul adevărat și doar pe cel efemer, al femeii. Una singură care îți poate întregi ființa.”

Dar să nu dezvăluim prea mult din  foșnetul discret al paginilor cărții.

Oprește-te din graba zilnică, iubite cititorule, pentru a-ți oferi surpriza mângâietoarelor sale povești. Atunci, o mare lumină îți va năpădi sufletul şi orice teamă va dispărea. Căci revelația…te face liber, ușor și fericit! ,,Lasă-te dus de val și de simțire, nu de judecată!”