Maria TOACĂ: UN DRUM DE DOR PRIN LOCURI SFINTE

(Crucea Mântuirii Neamului Românesc de la Nisporeni)

Înainte de a trece frontiera în România, Patria-mamă mi-a fost Moldova, cu a sa capitală Chișinău. Până a ni se deschide drumurile spre România, pentru mulți tineri din regiunea Cernăuți, absolvenți ai școlilor cu predarea în limba „moldovenească”, cum era numită româna în perioada sovietică, Chișinăul a fost casa studenției, orașul care ne oferea posibilitatea de a obține studii superioare în limba maternă. Moldova a fost pepiniera de cadre pedagogice pentru școlile noastre. Acolo ne simțeam acasă și, de rău de bine, ne bucuram de libertatea de a vorbi în limba noastră. În cinci ani de studii am cutreierat întinsurile moldave – în timpul stagiunii la ziare raionale, prin ospeție la colegi. Dar abia acum i-am cunoscut, i-am văzut aievea o parte din valorile veritabile, perindate ca un șirag de mărgăritare de-a lungul Nistrului.

La sihăstria dintre stânci – mănăstirea rupestră Halița

E foarte veche, Mănăstirea rupestră de călugări Halița din apropierea localității Neporotovo. Își are începutul tocmai din secolele XII-XIII, când aceste pământuri erau parte a Principatului Moldovei. Legenda spune că în peisajul pitoresc de pe malul Nistrului, într-o noapte întunecoasă, niște pescari au văzut o coloană de foc coborând din cer. Apoi li s-a arătat Sfântul Nicolae și le-a zis că în aceste stânci trebuie să fie loc de mănăstire. Primii călugări s-au nevoit în condiții extrem de austere, în peșteri. Biserica mănăstirii încă din timpuri străvechi poartă hramul “Sfântul Nicolae”. După o întrerupere de jumătate de veac, mănăstirea a fost reînființată în anul 1999 de câțiva călugări izolați în austeritatea stâncilor. În liniștea divină a acestui tărâm se pare că Dumnezeu e mai aproape și ne aude rugăciunile. Deși au biserica lor în sat, oamenii din Neporotovo și cei din localitățile vecine vin aici la slujbe de mari sărbători, părinții își aduc pruncii la botez, tinerii îndrăgostiți își jură credință pe viață și iau taina sfântă a cununiei în fața altarului bisericuței dintre stânci. Dând crezare legendei, dar și din mărturii documentare, putem spune că viața monahală în acest loc a început încă cu jumătate de mileniu în urmă, din timpurile când primii creștini, prigoniți de păgâni, își găseau ascunziș în locuri retrase printre stânci, unde duceau un trai ascet în post negru și rugăciuni. Nu întâmplător, locuitorii din împrejurimi întotdeauna au considerat peștera Halița drept un loc sfânt, la care aprindeau lumânări și se închinau.În cronici nu s-au găsit înscrieri despre data precisă a înființării mănăstirii, dar s-au păstrat segmente de odoare bisericești care atestă că la fondarea ei, în sec. XI, a luat parte Antonie Pecerski, ctitorul Lavrei din Kiev. Din manuscrisul unui autor anonim aflăm că mănăstirea Halița a existat cu mult înainte satului Neporotovo, primii locuitori venind aici din Ucraina, adică de pe celălalt mal al Nistrului. Fideli credinței ortodoxe, ei s-au salvat de convertirile catolicilor, emigrând spre est, pe pământurile Moldovei. Neavând alt loc de închinare după ce le-a ars biserica, pe la sfârșitul sec. XVIII sătenii veneau la schitul dintre stânci, unde preotul, cu binecuvântarea Mitropolitului moldav Veniamin, ținea slujbele religioase. Mai târziu, prelatul Visarion Puiu, la acel timp episcop de Hotin, în timpul unei vizite canonice a rămas încântat de pitorescul locului, însă profund mâhnit de paragina în care se afla schitul. Condițiile extrem de aspre nu-i atrăgeau pe călugări. Viața ascetică a reînviat odată cu venirea bătrânului ieromonah Proteriu de la mănăstirea Saharna din Orhei, de asemenea construită în stâncile de pe malul Nistrului. Înzestrat cu vocație divină, ieromonahul a refăcut schitul, renovând biserica și chiliile pentru călugări. Prin anii 30 ai secolului trecut schitul era populat de 15 călugări, care duceau traiul în muncă și rugăciuni, atrăgând numeroși pelerini.

Anul 1940 a fost năprasnic ca și năvala hordelor otomane. Mai trăiesc bătrâni care au văzut tragedia din 1944: călugării, îmbrăcați numai în cămăși lungi de pânză, au fost scoși pe malul Nistrului și împușcați fără judecată. Dar nu lasă Dumnezeu ca relicvele sfinte să dispară fără de urmă. Prin anii ‘90 a început scoaterea schitului din cenușa uitării, crucea renașterii mănăstirii fiind purtată de ieromonahul Ambrosie. Ajutați de Duhul Sfânt și oameni de bună credință, călugării au reușit să reconstruiască mica biserică, să facă pe coasta abruptă cărări pietruite și trepte pentru accesul pelerinilor.

Mănăstirea din Călărașovca își are început de la sfântul mormânt

După Halița, trecând frontiera în Moldova, primul popas l-am făcut la Otaci. În orașul despre care istoria spune că este unul dintre cele mai vechi din Republică și unde încă în anul 1419 exista vama moldovenească m-a oprit uimirea de a vedea ceva de care uitasem că există pe lume. În centru stă monumentul lui Lenin. Aș fi crezut că timpul s-a oprit aici în secolul trecut, dacă nu s-ar înălța vizavi, pe cealaltă parte de șosea bustul Mitropolitului Petru Movilă, dezvelit în 2004, datorită faptului că teologului cărturar îi aparțineau terenurile localității Otaci. Mai departe, uimirea mi-a dispărut în apele tămăduitoare ale Mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului” din Călărașovca. Acest loc pitoresc, pe malul Nistrului, de la granița de nord a Republicii Moldova cu Ucraina, a fost ales de Dumnezeu pentru a-l sfinți. De aproape patru secole, la Călaărașovca se înaltă Mănăstirea de maici, fondată inițial ca schit al Mănăstirii “Sf. Sava ” din Iași, care se supunea “Frăției Sfântului Mormânt” din Ierusalim. Așadar, puntea credinței leagă prin veacuri localitatea basarabeană cu locurile sfinte ale Ierusalimului. Din anul înființării, 1648, și până la 1916 mânăstirea a fost locuită de călugări, după care a venit din orașul polonez Virovo egumena Ambrosia, cu surorile unei mănăstiri rusești. Cu timpul s-au adunat măicuțe moldovence și ucrainence, formând o obște mare de 120 de monahii. Aproape de mănăstire, pe malul unui râuleț, se află trei izvoare, despre care se povestește din vechime că au ape tămăduitoare. În timpul cumplitei foamete din 1947, măicuțele au făcut rugăciuni cu icoane la aceste izvoare și atunci li s-a arătat Sfânta Fecioară cu îngerii, binecuvântând apele.

De la Cetatea Sorocii, la Lumânarea Recunoștinței

Uimește și cucerește Cetatea Sorocii pe oricine ajunge acolo, purtând în inimă măcar puțină istorie. Sus la Cetate am ascultat ecoul testamentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt, auzind cum bate ora deșteptării. Înainte de căderea nopții am dovedit să ne închinăm eroilor anonimi ai Basarabiei, la Lumânarea Recunoștinței. De la apele Nistrului, încărunțite de vălul înserării, am urcat 600 de trepte până în vârful celui mai străbătut deal al Sorocii, unde olimpian atinge cerul LUMÂNAREA RECUNOȘTINȚEI. Spre rușinea mea, recunosc că n-am știut nimic despre acest monument, înălțat din inițiativa lui Ion Druță ca un omagiu adus marilor anonimi care au luptat pentru păstrarea culturii naționale și istoria neamului. Coborând treptele am zărit un mormânt, revenindu-mi din uitare că scriitorul „Frunzelor de dor” și-a dorit loc de veșnică odihnă la Soroca. La Crucea lui Ion Druță am rostit în gând, ca pe o rugăciune deseori repetată, cuvintele preluate din romanul său “Biserica Albă”: “Când sufletul te doare, lasă totul și pornește la drum”.

La Saharna Sfânta Treime își revarsă binecuvântarea

Se lăsase noaptea neagră și mai aveam o oră de mers cu mașina până la locul de cazare, la Orhei. Dar Lumânarea Recunoștinței ne-a îndreptat de la Soroca la Saharna, acolo unde stăpânește veacurile Mănăstirea SFÂNTA TREIME, unul din cele mai vechi ansambluri monahale din Moldova. Deși ora era târzie și doamna vânzătoare din magazinul mănăstirii ne-a zis că slujba de seară s-a sfârșit, am găsit biserica deschisă. Un părinte călugăr ne-a întâmpinat zâmbind, indreptandu-ne la moaștele Sfântului Miron și icoana Maicii Domnului, tămăduitoare de boli sufletești și trupești. Până la Orhei, dar și a doua zi prin peisajul de poveste al Vechiului Orhei ne-a însoţit aroma binecuvântată a mirului de la Saharna. Moldova ești minunată!

Fascinația Orheiului Vechi, călătorie prin epoca medievală

Am călătorit prin lumea veche departe în Grecia, Turcia, Italia… Căutăm minuni peste mări și țări, fără a ne da interesul față de cele ce le avem aproape. Mă mir și nu pot înțelege de ce atât de târziu am străbătut drumul prin istoria Orheiului Vechi. Doar mi-a fost atât de aproape în cei cinci ani de facultate la Chișinău, mai ales că am avut și un coleg de grupă din Trebujeni, localitatea care, alături de satul Butuceni, intră în teritoriul rezervației national-culturale a Republicii Moldova. Încă din perioada sovietică, anul 1968, Orheiul Vechi a fost declarat patrimoniu cultural protejat de stat. Cuprinzând cu privirea cele câteva mii de hectare, am umblat doar vreo trei ore prin secolele XIII-XVI ale locului, însă dacă vreți să vă patrundeti de misterele vremurilor trecute, să le vedeți pe toate – băile tătărești, cetatea geto-dacilor, Schitul Pârcălabului… v-ar trebui să stați măcar câteva zile la casa Rândunica, reședința Rotundu, sau alte gospodarii tradiționale, în care bate inima întregii Moldove. Dispunând de timp puțin, am reușit să urc drumul până la Mănăstirea de pe culmile unui deal, cu Biserica “Nașterea Maicii Domnului”. Mănăstirea își are începuturile din sec. XV, pe locul unei bisericuțe de lemn și a fost strâns legată de schitul rupestru “Peștera”. Sub regimul sovietic, Mănăstirea “Nașterea Maicii Domnului ” și schitul au fost transformate în muzeu, iar în 1947 multe cărți și icoane au fost date unor mănăstiri din Ucraina. În 1968 au fost scoase și clopotele. Actuala obște monahală a fost reînființată în 1996 și din 1998 a reînceput să fie ținute sfintele liturghii.

Suflet românesc la Orhei: domnitorul Vasile Lupu și domnitorul poeziei Mihai Eminescu

Pe cei care cred (din neștiință sau reavoință) că Republica Moldova (Basarabia) e rusofilă, rusificată dintr-un capăt în altul și stă cu privirea numai la Kremlin, îi îndemn să urmeze itinerarul ce l-am parcurs eu acum câteva săptămâni, începând de la Otaci, apoi Soroca, mănăstirile Călărașivca, Saharna, Curchi, Vechiul Orhei până la Chișinău și înapoi pe la mănăstirile Căpriana și Hâncu. Am scris în fugă, postând mai întâi în câteva cuvinte pe Facebook, parcă despre toate, însă cutreierând din nou prin imaginile aduse acasă, văd că, fascinată de Orheiul Vechi, am uitat de cel „nou”, adică de municipiul Orhei. De fapt, împreună cu însoțitorii mei, nu ne-am reținut decât câteva minute prin centrul orașului. Însă a fost suficient să-i simțim și suflarea românească. Încă din perioada interbelică, adică românească, la Orhei tronează statuia Domnitorului Vasile Lupu, pe postamentul căreia stă scris: „Cel ce-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe”. Câte nu le știm, nu le vedem… Am trecut în anii studenției prin Orhei, fără să mă interesez de povestea acestei statui, cu un destin dramatic cum este și istoria Moldovei basarabene. Inaugurat în 1937, în anul ocupației sovietice, 1940, monumentul „s-a refugiat” peste Prut, găsindu-și locul la Iași, în fața hotelului Continental. În 1942 a fost readus la Orhei, iar în 1944 – evacuat la Craiova. Din 1945 a revenit pentru totdeauna acasă, drept că nu la locul inițial din centrul Orheiului, ci în curtea bisericii ,,Sfântul Dumitru”, ctitorul căreia a fost Vasile Lupu (1636). Din 2001 falnicul monument, creaţia unuia dintre iluştrii sculptori ai poporului român – Oscar Han, a fost amplasat la locul cel dintâi. Statuia este redată în mişcare, fiind una din puţinele în bronz de asemenea proporţii, păstrate pe teritoriul Basarabiei din perioada interbelică.

Nu departe de Vasile Lupu stă Eminescu, ca un reper pentru istoria străveche a oamenilor din legendarii codri ai Moldovei. Statuia a fost dezvelită la 15 iunie 2015 și este un dar frățesc de la Consiliul Județean Vaslui. Primăria municipiului Orhei și-a asumat cheltuielile aferente pentru instalare și amenajarea teritoriului din jur. Pretutindeni pe unde m-au purtat pașii și dragostea de Moldova am întâlnit semne de legământ cu neamul românesc.

Miracolul renașterii Mănăstirii Curchi

Admirând măreaţa biserică cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” și frumusețea din teritoriul mănăstirii, e greu de crezut că până în anul 1999, lăsat la voia întâmplării acest sfânt locaș monahal era ruinat, aproape distrus. A săvârșit Sfânta Născătoare marea minune ca legendara mănăstire, cu o istorie de 250 de ani, să devină din nou, ca pe vremuri, un focar de credință și unul din cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Basarabia. Mânăstirea Curchi este o adevărată oază de divinitate pentru bunii creștini.

Așa cum tot ce e mai vechi și mai frumos pe pământul Moldovei poporul îi atribuie lui Ștefan cel Mare, și despre această mănăstire circulă legende că a fost întemeiată de viteazul Voievod. Documentele, însă, atestă că prima biserică din lemn în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie a fost construită în 1775 de către Iordache Curchi, care a fost și primul stareț al schitului. Acest loc sacru, remarcat ca focar de cultură și viață duhovnicească, a fost supus la grele încercări odată cu ocupația sovietică. În 1944 patruzeci de călugări s-au refugiat în România la mănăstirile Cernica și Căldărușani. În 1958 au fost izgoniți și monahii care mai rămăseseră, icoane și circa 4 mii de volume de literatură religioasă și artistică au fost arse. Abia din anul 2000 Mănăstirea și-a revenit după actele de bărbărie.

Cu tristețea florilor, la o întârziată întâlnire

La Chișinău am ajuns în plină petrecere la crama neamului, de sărbătoarea națională a vinului, când în capitala Moldovei se cântă și se cinstește românește.

Însă de cum am trecut vama pe la Secureni, pornind de-a lungul Nistrului spre cetatea Sorocii și salba de mănăstiri ale Moldovei basarabene, gândul ne era la întâlnirea cu un prieten dispărut din lumea noastră. Am intrat în casa Tamarei de pe strada Macieșilor printre trandafirii înrourati de lacrimile ei și de regretele noastre că n-am venit mai devreme să-l întâlnim și pe Dumitru, pe terasa din fața grădinii. Ne-am păstrat în tăcere părerea de rău, n-am vărsat o lacrimă… Plânge ea de 40 de zile întruna, pentru toate femeile pământului care și-au înmormântat jumătatea de inimă. Așa erau ei, așa i-am văzut împreună, când veneau la noi la Cernăuți – două jumătăți unite într-o inimă încărcată de iubire și armonia înțelegerii. Deși aveau profesii atât de diferite, Dumitru Amihalachioae fiind încă de la Cernăuți un cunoscut profesionist al radioului și televiziunii, pasiunile pentru frumos îi purtau pe același drum.

Învățăm multe de la viață, însă, totuși, moartea ne este învățătorul suprem. Numai în cimitire, pe acel liniștit tărâm al veșniciei, la mormântul unui prieten, la pierderea unui om drag, înțelegem că prea ne irosim zilele și sufletul cu lucruri mărunte. Ne credem nemuritori, ni se pare că avem sute de ani înainte pentru o întâlnire, pentru o strângere de mână, o îmbrățișare, o noapte de vorbă.. Apoi ne alinăm cu gândul că cel plecat ne aude, se bucură de o lumânare aprinsă, de o floare, și ne iartă întârzierea. Poate e doar o duioasă metaforă cuvântul că se bucură de pe cealaltă lume. Dar cum am trai fără această credință?!

N-am reușit s-o scot pe Tamara din captivitatea tristeții, însă mă bucur că măcar până în centrul orașului am ieșit împreună. A dorit să ne oprim la monumentul reginei Maria de lângă Biserica Sfintei Teodora. Din acest locaș de închinare Dimitru a fost condus spre casa de veșnică odihnă.

Din lacrima unei căprioare

Am plecat din Chișinău mângâiați de duioșia unei legende ce ne deschidea calea înainte. În drumul de la Chișinău spre casă ar fi fost păcat să nu facem o cotitură înspre Căpriana. Pe acest tărâm al Codrilor Lăpușnei se înalţă istorica Mănăstire cu gingașul nume Căpriana, renumită ca ultimul bastion de arhitectură voievodală din Moldova. Mănăstirea atestată în anul 1417 este martora timpurilor înfloritoare ștefaniene ale Statului moldav și triumfului credinței stăbune. Din lista lungă de ctitori, poporul l-a ales pe Ștefan cel Mare. Din neam în neam se transmite legenda că credinciosul Voievod, după o bătălie victorioasă cu tătarii pe Nistru, a hotărât să înălțe un sfânt locaș drept mulțumire lui Dumnezeu. L-a pus pe un arcaș să tragă cu săgeata pentru a alege locul. Când a ajuns Domnitorul la acel loc, a văzut acolo o căprioară rănită, care lăcrima. Considerând că e un semn al Divinității, Ștefan Vodă a poruncit să se numească acest loc Căpriana. În pădure, la 5 kilometri de mănăstire, încă freamătă stejarul lui Ștefan cel Mare, cu 500 de inele în tulpină. În biserică se păstrează moaștele Sfântului Ierarh Gavriil Bodoni, Mitropolitul Chișinăului și Hotinului.

Trecută prin foc, jefuită ca și Basarabia, dăinuiește Mănăstirea Hâncu

Mă urmăresc aromele toamnei, cu mireasmă de mir, cu duh de mănăstiri voievodale. Nu sunt mănăstiri din sudul Bucovinei, din Țara de Sus, unde stăpânește veacurile diadema minunatelor ctitorii ștefaniene. Dar tot din Moldova sunt. Am descoperit că și Basarabia e o icoană la cer, și acolo plâng icoanele cu lacrimile oamenilor în suferință. Unul din cele mai frumoase locașuri ale credinței din codrii Nisporenilor, Mănăstirea HÂNCU, a trecut prin cumplite încercări, simbolizând astăzi destinul neamului românesc din Basarabia. Ctitorită în anul 1678 de boierul Mihalcea Hâncu, la dorința fiicei sale care a ales veșmintele negre ale călugăriei, Biserica Mănăstirii cu hramul ,,Sfânta Cuvioasa Parascheva” a fost arsă de tătari. Tot complexul monahal a fost distrus, iar maicile s-au împrăștiat prin alte locuri de rugăciune. Din cenușa fostului lăcaș s-a ridicat un schit de călugări și o biserică de lemn, care odată cu ocupația sovietică din nou a suferit distrugere. În 1944 o parte din călugări s-au refugiat la Mănăstirea Bălăciu din județul Ialomița, însă cei mai mulți au fost arestați și închiși în pușcăria din Brăila. În anii regimului comunist, pe teritoriul complexului monahal s-a deschis un spital de boli pulmonare, iar cele două biserici au fost transformate în club de distracție și depozit. Toate lucrurile de preț au fost furate, chiar și mormintele călugărilor au fost profanate. Dar n-a lăsat Dumnezeu să triumfe nelegiuirea. Odată cu deșteptarea Basarabiei a renăscut și Sfânta Mănăstire, obștea monahală revenind la viață în toamna anului 1993, când prima călugăriță, tânăra Zinaida Cazacu, a fost numită stareță, primind numele Parascheva în cinstea Sfintei protectoare.

Articol preluat din