VASILE STROESCU și-a dăruit inima neamului românesc

Ieri, sub bolțile reci și impunătoare ale Palatului Parlamentului, s-a petrecut un act de caldă neuitare. Un bust din bronz a fost dezvelit pentru a-l aduce înapoi printre noi pe Vasile Stroescu, primul președinte al forului legislativ al României Mari. Dincolo de discursurile oficiale ale ierarhilor, senatorilor și academicienilor, dincolo de protocolul solemn, evenimentul acesta ne obligă să privim mai departe de metalul rece. Ne obligă să descoperim omul. Un om de o noblețe rară, a cărui viață pare desprinsă dintr-o legendă despre bunătate și jertfă.

S-a născut în toamna anului 1845, în satul Trinca din ținutul Hotinului, fiind mezinul unei familii uriașe, cu cincisprezece copii. Într-o vreme în care moartea secera destine cu ușurință, doar opt dintre frați au apucat să treacă pragul maturității. Această fragilitate a vieții, simțită încă din pruncie, avea să-i modeleze pentru totdeauna sufletul. A fost un spirit sclipitor și un călător neobosit. A studiat dreptul la Moscova, Sankt Petersburg și Berlin, a străbătut Europa și a privit apusurile în Africa. Vorbea fluent marile limbi ale continentului, însă inima lui a rămas mereu legată de graiul simplu al țăranului de acasă. Când tatăl său s-a stins în 1875, Vasile Stroescu a luat o decizie care a uimit lumea bună: a renunțat la o carieră strălucită de judecător pentru a se retrage la țară, în liniștea de la Brânzeni.

Acolo, printre oameni simpli, s-a născut adevărata lui misiune. Într-o epocă în care marii proprietari își etalau opulența în saloanele din Paris, Stroescu a ales să trăiască aproape ca un ascet. Deși munca și priceperea sa au făcut ca moștenirile primite să rodească până la uriașa suprafață de 25.000 de hectare, boierul nu a adunat bogății pentru sine. Nu a avut palate poleite și nici nu a căutat luxul. Întregul său belșug a fost transformat în lumină pentru ceilalți.

Niciodată căsătorit, fără copii proprii, el a adoptat, în cel mai curat sens românesc, un neam întreg.

Crezul său era de o simplitate dezarmantă, dar de o putere uriașă: „Carte și iar carte, școli și iară școli, biserici și iară biserici – prin ele ne vom ridica sufletul și vom fi stăpâni pe cunoștințe, bogății ce nu se pot fura și nu se pot gâtui”.

Atunci când imperiul țarist i-a interzis cu brutalitate să își ajute frații din Basarabia, Stroescu nu s-a resemnat. Și-a îndreptat privirea și averile acolo unde durerea era mai mare. A trimis sute de mii de lei aur în satele sărace din Suceava și Moldova pentru ca fiii de țărani să aibă unde învăța. A finanțat cu sume colosale școlile românești din Transilvania, salvând mii de copii de la deznaționalizare. Când a oferit 100.000 de coroane pentru Școala Superioară de Fete din Arad, a pus o singură condiție, izvorâtă din dragoste, nu din mândrie: noul cămin să devină „un focar al redeșteptării multor generații”.

A înălțat spitale pentru cei suferinzi la Trinca și Brătușeni, a ctitorit biserici în care oamenii să-și găsească alinarea și a plătit burse pentru tinerii dornici de învățătură, oferindu-le șansa pe care el însuși o avusese în marile capitale europene. A fost prietenul de suflet al tuturor celor care visau la o Românie Întregită.

Spre apusul vieții, primul Parlament al României Unite l-a ales în fruntea sa. A fost o recunoaștere firească a unui om care nu a luat niciodată nimic de la stat, ci a oferit totul. Vasile Stroescu nu a făcut avere din bani publici. Dimpotrivă, și-a topit propria avere, hectar cu hectar, monedă cu monedă, în temelia acestei țări.