Benone Neagoe: Icoana, ca o „fereastră deschisă”

Există oameni care petrec o viață întreagă în lumina reflectoarelor, măsurându-și existența în secunde de emisie și dictarea alertă a știrilor. Pentru Emilia Nicolaescu, o figură emblematică a Televiziunii Române încă din anul 1990, ecranul a fost mult timp oglinda unei realități dinamice. O știm de la „Actualități”, iar mai apoi ca arhitect al memoriei noastre în documentarele de colecție „Locuri, oameni și comori” sau „Povești de istorie”. Peste 105 episoade în care a căutat tezaure ascunse și a mângâiat cu privirea situri arheologice uitate. Însă, dincolo de ecranul care livrează zilnic informații efemere, Emilia Nicolaescu a descoperit o altă sticlă. Una care nu fuge din fața ochilor, ci oprește timpul în loc: sticla icoanei populare.

Atunci când luminile din platou se sting, pentru cunoscuta realizatoare TV începe un act liturgic personal. Pictura pe sticlă nu este pentru ea un simplu refugiu din calea zgomotului cotidian și în niciun caz o afacere comercială. Este o așezare migăloasă pe detalii, o restaurare interioară și o mărturisire de credință. Pentru a înțelege profunzimea acestui meșteșug, Emilia nu s-a oprit la intuiție; a urmat un Master în Artă Sacră la Facultatea de Teologie Ortodoxă, reușind să creeze o fuziune rară și caldă între rigoarea bizantină și simplitatea curată a țăranului român.

Tehnica inversă: Când desenul începe cu lumina din ochi

Să o privești lucrând este o lecție de răbdare și credință. Inspirată direct de faimosul centru transilvănean de la Nicula, Emilia Nicolaescu pictează în succesiune inversă față de tot ceea ce știm despre șevaletul clasic. Ea privește spatele sticlei și, cu o mână sigură, desenează mai întâi conturul ferm cu tuș negru. Nu există rigiditate geometrică în liniile sale, ci o vibrație caldă, organică.

După ce conturul prinde viață, artista aplică detaliile fine – luminile suave de pe fețele sfinților, faldurile delicate ale hainelor – și abia la final așază marile suprafețe de fundal. Deși folosește culori acrilice moderne, care conferă lucrărilor o luminozitate saturată și un aspect emailat rezistent în timp, spiritul din spatele sticlei rămâne cel străvechi. Icoanele sale devin astfel ecrane spirituale, inundate de o poetică a culorilor: roșul aprins, culoarea jertfei, a divinității și a focului Duhului Sfânt, domină marile cicluri dedicate Răstignirii sau Învierii. Albastrul ceresc îmbracă veșmintele Maicii Domnului Îndurerate, aducând o mângâiere profund umană. Aurul mistic strălucește în fundaluri ca o promisiune a luminii necreate din Împărăția lui Dumnezeu.

Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Fundalurile prind viață prin flori stilizate, bujori și trandafiri de inspirație transilvăneană sau stele aurii care încadrează scenele sacre, oferindu-le un aer festiv, de duminică la sat. Chiar și în teme dinamice, precum „Sfântul Gheorghe străpungând balaurul”, unde sulița taie sticla pe o diagonală a biruinței binelui, gesturile păstrează acea simplitate teatrală și plină de viață a meșterilor de la Nicula.

O baricadă a identității în fața uitării

Această simbioză profundă între documentarea riguroasă a jurnalistului și trăirea mistică a artistului s-a revărsat în ultimii ani în expoziții de o rară frumusețe. De la „Culoarea credinței” găzduită la Galeria Artis din Slatina (sub coordonarea curatorului George Păunescu), trecând prin „Culoare și tradiție” la Neamț, până la simeza grandioasă „Culorile Învierii” de la Palatul Culturii din Iași, publicul a fost invitat la o contemplare caldă și optimistă.

Criticii de artă și etnografii au simțit imediat că aceste 50 de icoane aduse în fața lumii nu sunt simple obiecte de muzeu. Într-o epocă a globalizării și a digitalizării agresive, arta Emiliei Nicolaescu este descrisă ca o adevărată „baricadă a identității naționale”. Fiecare bucățică de sticlă pictată reprezintă o mărturie vie a continuității credinței noastre în condiții istorice dificile.

Emilia Nicolaescu ne dovedește, prin fiecare tușă de pensulă, că o icoană nu se privește doar cu ochii, ci se simte cu sufletul. Dacă ecranul de televiziune ne spune în fiecare seară unde ne aflăm în lume, sticla luminoasă a icoanelor sale ne amintește, cu o blândețe caldă, cine suntem cu adevărat.