Maria Toacă: E ÎNCĂ MARE ȘI TARE NEAMUL ROMÂNESC DE LA ROȘA  

Trecutul care ne doare

Mulți pot spune că n-am dreptate. Dar eu astfel îl văd pe românii de la Roșa în momentele când se întorc la trecut. Pentru fericita adormire a martirilor bat clopotele bisericii de la Roșa. Așa se roagă preotul Ioan Blaga, parohul Bisericii Sfinților Arhangheli Gavriil și Mihail, lăcaș de închinare a românilor de la Roșa. „Pentru fericita lor adormire și veșnica pomenire”, a răsunat și în duminica de 4 octombrie, zi de comemorare a românilor din această străveche suburbie cernăuțeană,  căzuți victime ale deportărilor staliniste în primii ani de ocupație sovietică.

Ne trecem, slăbim de puteri, îmbătrânim, murim… Dar veşnică este memoria. Cu 34 de ani în urmă, moştenitorii românilor trecuți prin suferinţe golgotice au înălţat în faţa sfântului lor lăcaş de închinare, ce poartă hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, un monument simbolic străjuit de o Cruce, pe care au scris nume scumpe ale celor oprimaţi, osândiţi la moarte numai din motiv că erau cinstiţi gospodari, că-şi păstrau demnitatea naţională. De atunci, din octombrie 1992, în fiecare toamnă, aproape de sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, membrii din conducerea Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina sunt alături de românii de la Roşa – cu o lumânare aprinsă, cu cele trei culori scumpe sufletelor lor, cu un cuvânt de recunoştinţă pentru preotul Ioan Blaga, şi enoriaşii parohiei, care de câteva secole își păstrează limba maternă și demnitatea națională adunați în jurul sfântului altar. Revenind la rugăciunea preotului pentru „fericita adormire”, mă gândesc că, într-adevăr, somnul celor osândiți, pe unde i-o fi găsit moartea martirică, este liniștit. Amintesc că din 2022, împlinindu-se lucrările de renovare a monumentului cu contribuția substanțială a președintelui Societății „Golgota”, Vasile Rauț, și enoriașilor de la Roșa, în special a doamnei Stela Leonte-Bordianu, noul complex memorial i-a readus acasă pe toți consângenii pierduți în lagărele morții din Siberia și Kazahstan, secerați de foamete și muncă istovitoare în lagărul de la Onega. Posibil să mai lipsească cineva în lista îndoliată a celor 99 de români de la Roșa, însă citindu-le pomelnicul, rostindu-le numele în rugăciuni, preotul se roagă pentru toți, cunoscuți și necunoscuți… Pentru că, spune părintele Blaga: „Nu știm cum și pe unde au murit, dar ne rugăm ca Dumnezeu să-i odihneasă în Împărăția Sa și ei să vadă dragostea și neuitarea noastră”. 

Fiecare nume înscris pe Cruce are și o dramă despre care povestesc moștenitorii. Am reușit să ascult și acum câteva din tristele povești de familie – de la Ion și Domnica Teodorescu, de la Nicolae Timcu și  Stela Acostachioae, de la diaconul catedralei mitropolitane din Cernăuți, Mihai Ștefanic, care a ținut slujba împreună cu părintele Ioan Blaga.

Deși ziua s-a arătat luminoasă și soarele a alungat răceala dimineții, întâlnirea noastră a fost mai tristă decât cele din toamnele trecute. Toamna aceasta pentru prima dată ne-am adunat în fața monumentului, înălțat în curtea bisericii, fără de Maria Timcu, profesoara care îndeplinea cu maximă responsabilitate datoria de președinte al filialei Societății „Golgota” a românilor din Ucraina. O floare din buchetul de roșii trandafiri aduși de Excelența sa Irina Loredana Stănculescu aparține și regretatei Maria Timcu, doamna de la care am materiale încă nepublicate despre suferințele românilor de la Roșa, multe din mărturiile adunate de sârguincioasa profesoară fiind incluse în volumele editate de Societatea „Golgota”. Îi simțim lipsa, dar, în pofida catastrofalei înstrăinări a tinerilor de cuibul matern, trăite dureros și în zilele noastre, o mână de români se țin de biserică, păstrează limba română și tradițiile naționale. Despre devotamentul lor și considerația noastră față de rezistența românească la Roșa a vorbit președintele Societății „Golgota”, Vasile Rauț, susținătorul acestor oameni cu cuvântul, dar și mai mult cu fapta. Doamna consul general, Irina Loredana Stănculescu, le-a adus câteva cărți de rugăciuni, editate în limbile română și ucraineană  de Episcopia Sucevei și Rădăuților. Mulțumirile și cuvintele de apreciere rostite de dumneaei au fost însoțite de sinceritatea lacrimilor pentru cei martirizați în trecut și tinerii căzuți în focul războiului de astăzi în Ucraina. 

Despre istoria veche a bisericii de la Roșa a povestit jurnalistul și harnicul cercetător Vasile Carlașciuc. Directoarea Muzeului „Mihai Eminescu”, Elena Tărâțeanu, și-a exprimat încrederea că datorită bisericii limba română este vorbită acasă în familii, rezistă și în școală –  cea mai veche instituție de învățământ în limba română din Cernăuți. Vladimir Acatrini și Aliona Rauț, membri din conducerea  Societății „Golgota”, au cuprins evenimentul în imagini fotografice.   

Eu venisem cu speranța să-l reîntâlnesc pe venerabilul Nicolae Cozma, nelipsit până acum la nicio manifestare de comemorare la Roșa sa natală. Se vede, însă, că vârsta de 97 de ani de-acum nu-l lasă să se îndepărteze de casă. Bucuroasă că am văzut-o pe Victoria Chiseliță (veniseră împreună anul trecut), am rugat-o să-i transmită noua mea carte ”Dă-mi mâna, frate”, în care se va regăsi și Nicolae Cozma, ca păstrător al focului din vatra străbună a românilor înrădăcinați la Roșa. 

E încă mare și tare neamul românesc de la Roșa. O spun cu toată încrederea, pornind de la bogata masă de pomenire, întinsă în curtea Bisericii. Cred că valul aromelor de sarmale a ajuns până dincolo de astă lume la cei pomeniți cu evlavie și dragoste creștină în fiecare an. Înainte de începerea slujbei la Crucea memorială am schimbat câteva vorbe cu gospodinele pe post de bucătărese. Angela Ursuleac mi-a spus la început că o are alături pe nepoata Cristina, apoi mi-a numit încă câteva nepoate din neamul Ursulecilor – Emilia, Maria… și încă câteva de la frații Mihai, Ion, Vasile, Gheorghe Ursuleac, neuitând să menționeze ajutorul la masă din partea Luminiței Sofroniuc și Cristinei Ostrovschi. Puțin mai încolo, Stela Acostachioae-Ursuleac, administratoare la gimnaziul nr.10, a numărat că are peste o sută de neamuri cu numele de familie Ursuleac. Dumnezeu primească pomana lor pentru sufletele neamurilor răstignite prin străinătăți și să le aducă acasă fiii și fiicele împrăștiate astăzi prin lumea mare.

Momentele de comemorare de la Roşa îmi amintesc de fiecare dată sugestiva întrebare a poetului Nicolae Dabija, rostită la jubileul de 600 de ani al Cernăuţiului. Atunci, la şcoala cu cea mai veche istorie românească, de la Roşa, sensibilul poet Mihai Morăraş, temerar apărător al fiinţei naţionale, le-a dăruit consângenilor de la baştina sa o emoţionantă întâlnire cu câţiva confraţi de condei din Chişinău. Evocându-şi un unchi, pe preotul Serafim, care, după eliberarea din exilul siberian nefiind primit în Basarabia a slujit în Biserica de la Roşa, poetul a suspinat cu întrebarea: „Când coboară Prutul dintre munţi/ şi ajunge-n Cernăuţi,/ El întreabă florile de tei/ şi salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”. Unde sunt? Le sunt înveşnicite numele pe Crucea din Curtea Bisericii de la Roşa, pe atâtea alte monumente şi Cruci de pe meleagul nostru, căci în pământul de acasă n-au ajuns să odihnească osemintele lor.

VÂNTURAȚI DE DRAMATICE DESPĂRȚIRI

La Roșa încă întâlnim oameni care vorbesc, gândesc și simt românește. Nu sunt mulți, au rămas puțini de tot, dintre cei mai mândri, mai rezistenți… Îi putem întâlni la Biserică, adunați la sfintele liturghii, unde slujește părintele Ioan Blaga. Și nu doar bătrâni, născuți în primii ani de ocupație sovietică, își găsesc alinarea ascultând limba română la altarul sfântului lăcaș. Vin și tineri de la care am auzit: „Suntem români din moși-strămoși, trăim pe pământul nostru”. S-au perindat câteva generații de la 1944-1945, însă și astăzi, trecând prin vamă la neamurile de dincolo, românii de la Roșa plâng asemenea părinților și buneilor, când își vizitau rudele și nu le mai încăpea în piept bucuria de a auzi pretutindeni vorba românească. Pierderea grădinilor, livezilor, avutului agonisit pe lângă case, n-a fost lovitura cea mai dureroasă pentru ei. Suferința cea mai grea le-au adus înjumătățirea familiilor, despărțirile de neamuri și de Țară. Aproape toate familiile românilor de la Roșa au fost împărțite în două, ca și Bucovina. Cei mai mari dintre copii, care învățau prin școli sau aveau serviciu, s-au refugiat în adâncul Țării, iar părinții și copiii cei mici s-au lăsat în voia sorții, rămânând să păzească focul din vatră, așteptând să se întoarcă „ai noștri”. „Bunelul i-a încărcat de câteva ori pe cei mici într-o căruță, gata să pornească pe urmele fiilor mari. Și de fiecare dată s-a întors, nu-l lăsa inima să-și părăsească averea”, mi-a povestit o roșoseancă. 

După urmele rudelor refugiate în România în anii 1940-1944 ale multor familii de români de la Roșa, mai ales de pe strada Nucilor, s-ar putea studia geografia României. Iar după locurile pe unde și-au găsit o viață mai prosperă sau, pur și simplu, își asigură existența copiii românilor ce-au mai rămas astăzi în această suburbie a Cernăuțiului se conturează harta întreagă a Europei. „Cum să nu ni se rupă inima! Opt copii am crescut și nici unul nu e cu noi aproape, s-au împrăștiat prin lumea mare”, începu să-și verse amarul Domnica Teodorescu. Cu câteva minute înainte, la ușa bisericii, făcusem cunoștință cu soțul ei, Ion Teodorescu. Acest nume de familie a fost adus la Roșa de tatăl său Gheorghe din Hreața Herței care s-a căsătorit cu Maria Cojocaru. În România are rude de la sora bunicului din partea mamei, iar soția sa Domnica Ursuleac este înnemurită cu Brașovul, unde a trăit bunicul Nicolae Bordian. 

Sfânta liturghie de duminică se sfârșise, dar enoriașii se rețineau în curtea bisericii la slujba de pomenire pentru martiri – 99 de români de la Roșa fără de morminte, înscriși pe Crucea-monument. Nicolae Timcu, retras cu gândurile sale, se odihnea pe o bancă înainte de a porni spre casă. Chiar dacă îl apasă anii, trăiește cu sufletul împăcat că în fiecare duminică și sărbătoare creștină picioarele îl duc la biserică. Sunt vreo 40 de ani de când face acest drum. N-are rude înscrise pe monumentul martirilor, dar și prin familia sa sârma ghimpată de la granița cu România a lăsat răni sângerânde, de care-și amintește: „Bunicul din partea mamei, Ilie Brătescu, a dovedit să fugă cu una din fiice. Bunica Maria a rămas cu frica de a fi deportată și grijile a doi copii mici. Mama mea, Domnica, avea 7 ani atunci”. 

Acum, după atâta amar de timp, peste vechile răni apar alte sfâșietoare despărțiri. Tinerii sunt nevoiți să plece prin străinătăți, se îndepărtează de vatra natală, de părinți, de un răsărit de soare ce numai acasă bucură și încălzește sufletul.