Revendicările românilor din Ucraina ignorate

Revendicările românilor din Ucraina ignorate.Limba română nu trebuie să supraviețuiască doar în amintirile părinților și bunicilor. Ea trebuie să rămână vie în școală, în glasul copiilor și în viitorul comunităților românești din Ucraina. Rada Supremă a adoptat Legea nr. 16119 fără a ține cont de propunerile comunității românești. Se pare, nici Patria noastră istorică n-a fost auzită, chiar în pofida sprijinului acordat Ucrainei. Pentru românii din Ucraina, lupta pentru școala românească înseamnă lupta pentru continuitatea propriei identități.
Pentru românii din Ucraina, problema nu este dacă limba ucraineană trebuie studiată — importanța cunoașterii limbii de stat nu este contestată —, ci dacă acest obiectiv poate fi realizat fără diminuarea dreptului copiilor de a învăța în limba maternă și fără destrămarea treptată a rețelei școlilor românești.
Deși legea promite extinderea drepturilor lingvistice ale minorităților naționale, solicitările reprezentanților românilor din Ucraina nu se regăsesc în măsura așteptată în documentul adoptat. Pentru comunitatea românească, miza nu este doar recunoașterea unor drepturi în textul legii, ci salvarea școlilor în care limba română trebuie să rămână limba principală de instruire.
Rada Supremă a Ucrainei a adoptat proiectul de lege nr. 16119 privind garantarea drepturilor educaționale ale popoarelor indigene și ale minorităților naționale. Documentul a întrunit 266 de voturi și prevede, între altele, posibilitatea acordării unui statut special instituțiilor de învățământ ale minorităților naționale, extinderea utilizării limbii materne în mediul școlar și consacrarea legislativă a unor drepturi lingvistice la susținerea Testului Național Multidisciplinar (NMT).
Potrivit prevederilor prezentate, copiii aparținând minorităților naționale ale căror limbi sunt oficiale în Uniunea Europeană vor putea beneficia de educație în limba maternă, alături de limba de stat. Limba maternă va putea fi folosită inclusiv în pauze, la ședințele cu părinții și în alte activități din afara orelor de curs. Dar nici până acum copiii n-au vorbit în pauze într-o altă limba decât cea maternă, la fel s-a disutat și la adunările cu părinții.
Totodată, elevii care au studiat în limba unei minorități naționale vor putea primi subiectele evaluării externe traduse în limba respectivă și vor putea formula răspunsurile în aceeași limbă, cu excepția probelor la disciplinele lingvistice și literare.
O altă prevedere importantă vizează posibilitatea acordării unui statut special școlilor în care peste jumătate dintre elevi aparțin unei anumite minorități naționale. În asemenea instituții, precum și în anumite clase ale școlilor obișnuite, vor putea fi extinse facilitățile privind folosirea limbii minorității în documentația educațională.
La prima vedere, aceste prevederi par să ofere noi garanții. Însă, pentru românii din Ucraina, problema fundamentală rămâne nerezolvată: vor putea fi păstrate școlile românești existente și va rămâne limba română limba principală de predare, fără ca ponderea disciplinelor studiate în ucraineană să crească treptat?
Aceasta este întrebarea la care comunitatea românească aștepta un răspuns concret.
Consultări fără rezultat: revendicările românilor, ignorate
Vineri, 9 octombrie 2026, reprezentanții comunității românești din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa au participat la consultări online, desfășurate prin platforma Zoom, privind proiectul de lege.
Întâlnirea ar fi trebuit să ofere posibilitatea examinării observațiilor și propunerilor formulate de comunitate, astfel încât acestea să se regăsească în forma finală a documentului. În realitate, potrivit participanților, principalele soluții legislative erau deja stabilite, iar consultarea nu a oferit cadrul necesar unei negocieri autentice.
Reprezentanții românilor au semnalat că discuțiile au urmărit mai degrabă prezentarea și susținerea proiectului existent decât examinarea aprofundată a amendamentelor propuse. Cu alte cuvinte, comunitatea a fost chemată la dialog după ce etapele esențiale ale procesului legislativ fuseseră deja parcurse.
Proiectul fusese înregistrat în Rada Supremă la 1 octombrie, iar la 6 octombrie Comisia pentru educație, știință și inovare recomandase, în unanimitate, adoptarea sa atât în primă lectură, cât și în ansamblu. Recomandări favorabile fuseseră formulate și de alte comisii parlamentare. În plus, fusese propusă examinarea documentului în regim de urgență și reducerea termenelor pentru depunerea proiectelor alternative.
Comunitatea românească a cerut amânarea votului până la examinarea și soluționarea revendicărilor sale. Solicitarea nu a fost însă urmată de rezultatul dorit.
Nemulțumirea nu privește, așadar, lipsa unor discuții formale, ci absența unor rezultate concrete. Participarea la consultări nu poate fi considerată o garanție suficientă a drepturilor minorităților dacă observațiile acestora nu sunt analizate efectiv, iar propunerile lor nu se reflectă în deciziile finale.
Bucureștiul a susținut revendicările comunității românești
În apărarea drepturilor educaționale ale românilor din Ucraina, România a transmis Kievului observații și propuneri referitoare la utilizarea limbii materne în școli, conducerea instituțiilor de învățământ, documentația educațională, examene și procedurile de reorganizare a rețelei școlare. Dar, se pare, nici Patria noastră istorică n-a fost auzită, chiar în pofida sprijinului acordat Ucrainei.
Demersurile au urmărit obținerea unor garanții care să împiedice reducerea treptată a învățământului în limba română și să asigure continuitatea acestuia de la nivelul preșcolar până la absolvirea liceului și în învățământul profesional.
În același timp, comunitatea românească a cerut ca particularitățile localităților cu populație românofonă să fie luate în considerare la stabilirea criteriilor de organizare a liceelor academice și la eventualele reorganizări ale instituțiilor de învățământ.
În opinia reprezentanților comunității, nu este suficient să existe posibilitatea legală de a solicita statutul special al unei școli. Este necesar ca mecanismele de acordare și menținere a acestui statut să fie clare, accesibile și adaptate realităților demografice ale localităților românești.
În caz contrar, școlile cu efective mai mici riscă să fie dezavantajate tocmai din cauza dificultăților pe care ar trebui să le depășească prin protecție legislativă.
Ce revendică, de fapt, românii din Ucraina?
Solicitările comunității românești depășesc cadrul unor facilități lingvistice punctuale. Ele vizează păstrarea unui sistem educațional capabil să asigure transmiterea limbii române generațiilor viitoare.
Printre principalele revendicări se numără:
• Garantarea rețelei de școli românești și protejarea acesteia în eventualele procese de reorganizare;
• Păstrarea limbii române ca limbă principală de instruire, fără extinderea treptată a disciplinelor predate în ucraineană în detrimentul limbii materne;
• Asigurarea continuității studiilor în limba română până la absolvirea liceului și în învățământul profesional;
• Instituirea unor derogări pentru școlile minorităților naționale de la criteriile generale privind efectivele claselor și organizarea liceelor academice;
• Stabilirea unor criterii echitabile pentru acordarea și menținerea statutului de instituție de învățământ a minorității naționale;
• Posibilitatea ca elevii să primească subiectele evaluărilor externe și să formuleze răspunsurile în limba română, cu excepțiile prevăzute pentru disciplinele lingvistice și literare;
• Asigurarea faptului că directorii, membrii conducerii și personalul administrativ al școlilor românești cunosc și pot utiliza limba română;
• Adoptarea unor măsuri de revitalizare a învățământului românesc în localitățile în care acesta se află în declin, în locul folosirii dificultăților demografice drept justificare pentru noi închideri sau reorganizări.
• necesitatea introducerii evaluării externe independente (ZNO) la limba maternă (limba de instruire);

Un punct deosebit de sensibil îl constituie formularea potrivit căreia educația în limba maternă se desfășoară „alături de limba de stat”.
Reprezentanții comunității românești se tem că această prevedere ar putea deschide calea extinderii numărului disciplinelor predate în ucraineană și ar putea conduce, în timp, la diminuarea ponderii limbii române în procesul educațional. Ei solicită eliminarea mecanismelor care ar permite o asemenea evoluție și garantarea explicită a limbii române ca limbă principală de predare.
Miza este una fundamentală: nu simpla prezență a limbii române în școală, ci păstrarea caracterului românesc al instituției de învățământ.
Aceeași disciplină nu ar trebui să fie predată în paralel în română și ucraineană prin mecanisme administrative care, în loc să protejeze limba maternă, ar putea favoriza extinderea treptată a limbii de stat în detrimentul acesteia.
Când dreptul la limba maternă se oprește la ușa clasei
O altă revendicare importantă privește cunoașterea limbii comunității de către conducerea școlilor românești. Dreptul elevilor la educație în limba română nu poate fi exercitat pe deplin dacă directorii și personalul administrativ nu pot comunica în limba în care se desfășoară procesul educațional.
Un exemplu invocat de comunitate este liceul românesc din Ropcea, localitatea Storojineț, unde, potrivit semnalărilor primite, conducerea nu vorbește limba română. Situația ridică întrebări legitime privind capacitatea unei instituții de a proteja specificul lingvistic al elevilor săi atunci când însăși conducerea nu stăpânește limba comunității pe care școala o deservește.
Cazul nu trebuie privit ca o problemă izolată de comunicare, ci în contextul mai larg al necesității ca dreptul la educație în limba maternă să fie respectat la toate nivelurile instituției.
De asemenea, dificultățile demografice din unele sate românești nu ar trebui să devină un argument automat pentru desființarea școlilor. În localitățile în care învățământul în limba română se află în declin sunt necesare măsuri de sprijin, politici de revitalizare și soluții adaptate comunității, nu doar aplicarea rigidă a unor criterii generale.
O școală românească nu este numai o instituție administrativă. Ea este un spațiu al limbii, al memoriei și al continuității identitare, în care copiii învață nu doar discipline școlare, ci și să-și cunoască rădăcinile.
Europa cere reforme, dar drepturile trebuie să fie reale
Adoptarea legii este legată de angajamentele Ucrainei în procesul de integrare europeană. Comisara europeană pentru extindere, Marta Kos, a declarat anterior că adoptarea actului legislativ ar putea facilita avansarea negocierilor de aderare pentru Ucraina și Republica Moldova, inclusiv deschiderea unor noi grupuri de capitole de negociere în cadrul Conferinței interguvernamentale.
Pentru Kiev, legea reprezintă, astfel, și un pas important pe drumul spre Uniunea Europeană. Pentru comunitățile naționale, însă, valoarea unui asemenea act trebuie măsurată și prin efectele sale concrete asupra vieții de zi cu zi.
Dacă o lege extinde utilizarea limbii materne în anumite situații, dar nu oferă garanții suficient de clare pentru menținerea rețelei școlare existente, întrebările comunității rămân fără răspuns. Dacă recunoaște drepturi lingvistice, dar lasă loc unor mecanisme care pot diminua treptat rolul limbii române în instruire, neliniștea comunității nu poate fi înlăturată prin declarații generale.
Drepturile nu devin efective doar prin înscrierea lor într-un document legislativ. Ele au nevoie de mecanisme de aplicare, de protecție împotriva abuzurilor administrative și de garanții care să țină cont de realitățile comunităților istorice.
Pentru românii din Ucraina, problema nu este dacă limba ucraineană trebuie studiată — importanța cunoașterii limbii de stat nu este contestată —, ci dacă acest obiectiv poate fi realizat fără diminuarea dreptului copiilor de a învăța în limba maternă și fără destrămarea treptată a rețelei școlilor românești.
Am fost consultați, dar am fost și ascultați?
Adoptarea Legii nr. 16119, în pofida revendicărilor formulate de reprezentanții românilor, lasă comunitatea cu sentimentul că vocea sa nu a cântărit suficient în procesul decizional.
Consultările din 9 octombrie nu au reușit să răspundă principalelor temeri ale comunității, iar solicitarea de amânare a votului, până la examinarea propunerilor formulate, nu a împiedicat adoptarea documentului.
Rămâne de văzut în ce măsură prevederile legii vor putea fi aplicate astfel încât să protejeze efectiv învățământul în limba română. Dar o certitudine se impune: existența unor garanții generale nu înlătură nevoia unor soluții concrete pentru școlile românești, mai ales în localitățile în care acestea sunt vulnerabile.
Românii din Ucraina nu cer privilegii și nici excluderea limbii de stat din procesul educațional. Ei cer dreptul de a-și păstra școlile, de a-și instrui copiii în limba maternă și de a transmite generațiilor viitoare limba și cultura moștenite de la înaintași.
Cer ca școala românească să nu fie doar o denumire păstrată în acte, precum e școala de la Roșa, suburbie a Cernăuțiului, și nu numai, ci o instituție în care limba română se vorbește, se învață și se transmite mai departe. Cer ca dificultățile demografice să fie întâmpinate prin măsuri de sprijin, nu transformate în argumente pentru dispariția unor instituții. Cer, în fond, ca drepturile recunoscute să nu rămână simple promisiuni.
Deocamdată, însă, între revendicările comunității românești și soluțiile consacrate prin lege persistă o distanță dureroasă. Am fost invitați la consultări, dar solicitările noastre esențiale nu au primit răspunsul așteptat. Iar atunci când o comunitate se teme pentru viitorul școlilor sale, tăcerea autorităților nu este o simplă lipsă de comunicare: ea devine o problemă de încredere, de respect și de responsabilitate față de drepturile minorităților naționale.
Mai mult, reprezentantul comunității românești la DES, dna Aurica Bojescu, a înaintat, la 26 august curent, o serie de propuneri importante pentru apărarea drepturilor educaționale ale românilor din Ucraina:
În cadrul intervenției sale, a formulat mai multe propuneri de importanță majoră pentru comunitatea românească, vizând:
• Necesitatea introducerii evaluării externe independente la limba maternă, respectiv la limba în care se desfășoară procesul de învățământ;
• Necesitatea examinării modificărilor Planului de măsuri aprobat de Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale (comunităților). Pentru comunitatea românească este esențial să se verifice dacă în acest document au fost incluse propunerile înaintate anterior de reprezentanții săi, menite să asigure păstrarea și continuitatea rețelei instituțiilor de învățământ cu predare în limba română;
• Menținerea în Legea privind învățământul secundar general a articolului referitor la reorganizarea rețelei instituțiilor de învățământ din mediul rural, fără eliminarea acestei prevederi;
• Continuarea unui dialog autentic, aprofundat și susținut la nivel local, astfel încât să fie ascultate și luate în considerare opiniile părinților și ale colectivelor pedagogice, prevenindu-se repetarea unor situații precum cea din satul Orlivka (Cartal), regiunea Odesa.
Cu toate acestea, reprezentanților comunității românești nu li s-a solicitat, în fapt, să prezinte observații și amendamente asupra conținutului proiectului, iar propunerile formulate în cadrul intervenției din 26 august nu se regăsesc nici până în prezent în noul proiect de modificare a legilor educației, înregistrat la 1 octombrie 2026 în Rada Supremă a Ucrainei.
În aceste condiții, materialul care cuprinde propunerile comunității românești privind proiectul legislativ a fost transmis spre examinare Radei Supreme a Ucrainei, în speranța că revendicările legitime ale românilor vor fi, în cele din urmă, luate în considerare în procesul legislativ.

Pentru românii din Ucraina, lupta pentru școala românească înseamnă lupta pentru continuitatea propriei identități. Iar această continuitate nu poate fi apărată numai prin declarații, consultări formale și promisiuni legislative. Ea are nevoie de voință politică, de garanții clare și de respectarea efectivă a drepturilor.
Limba română nu trebuie să supraviețuiască doar în amintirile părinților și bunicilor. Ea trebuie să rămână vie în școală, în glasul copiilor și în viitorul comunităților românești din Ucraina.
http://www.zorilebucovinei.com/news/show/9410/
Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuți