PRILEJ DE SĂRBĂTOARE LA UNIVERSITATEA CERNĂUȚEANĂ: 150 ANI DE LA NAȘTEREA RECTORULUI ION NISTOR

Nebănuite sunt căile Domnului. I-a așezat Dumnezeu aproape pe doi mari bărbați ai Bucovinei nu doar în istoria făuririi Unirii, ci și cu zilele de naștere. N-a fost întotdeauna împăcare între ei, însă până la urmă ambii au pierdut totul ce le-a fost mai scump și pentru ce au luptat o viață. Cu 15 ani mai tânăr decât Iancu Flondor, Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876. Deci astăzi se împlinesc 150 ani de la nașterea istoricului și rectorului Universității din Cernăuți. Și dacă tot e un jubileu, măcar să ne amintim de-ale sale cuvinte: ”LA NOI ÎN BUCOVINA, ORIÎNCOTRO NE-AM ÎNTOARCE OCHII, DĂM DE RĂMĂȘIȚE DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ȘI DE INSTITUȚIUNI ROMÂNEȘTI…”

CU 150 ani în urmă, doi ţărani cu o stare modestă, Ilie al lui Gheorghe Nistor şi Măria a lui Dumitru Nistor, din cătunul Bivolărie (sau Peste Apă) al comunei Vicovul de Sus, pe lângă cele zece fiice ale lor, au adus pe lume un viitor academician şi ministru, dar mai important decât toate – un luptător şi savant, care nu numai că a scris, ci şi a contribuit la făurirea celor mai glorioase pagini din istoria Bucovinei. Propus pentru ocuparea, la Universitatea din Cernăuți, a nou-create catedre de Istoria Europei sud-estice, cu deosebită considerație a istoriei românilor, în lecția inaugurală din octombrie 1912, doctorul docent Ion Nistor, accentua: ,,La noi în Bucovina, oriîncotro ne-am întoarce ochii, dăm de rămâșițe de cultură românească și de instituțiuni românești. Fost-a doar țara aceasta leagănul statului moldovenesc. În lupta aprigă cu pământul pustiu și cu barbarii năvălitori, românii, cu o mână pe plug și cu cealaltă pe spadă, au cucerit cu greu țara aceasta pentru cultură, întipărindu-i pecetea individualității lor în istorie”. Vorbind nemțește ca să fie înțeles, profesorul român le-a spus colegilor germani că noua catedră trebuie să fie îndeosebi o catedră de istorie a românilor, deoarece românii ,,dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică”. Funcțiile politice ce le-a îndeplinit mai târziu nu l-au îndepărtat de la preocupările profesiunii sale de credință – istoria. Începută în 1942, în 1950 și-a finalizat lucrarea ,,Istoria românilor”, cu marea dorință de a-și publica manuscrisul, ,,îndată ce împrejurările vor permite”. Nu i-au permis împrejurările să-și vadă editată nici altă operă a vieții sale, ,,Istoria Bucovinei” (de la răpirea din 1775 până la întoarcerea la Patria mamă, noiembrie 1918), la care a lucrat cam în aceeași perioadă. ,,Prin această lucrare înțeleg să-mi îndeplinesc o datorie de conștiință față de țara mea de origine, unde am văzut lumina zilei, am copilărit, mi-am făcut studiile și pentru binele și propășirea căreia am închinat cea mai bună parte din activitățile mele”.Când a scris aceste cuvinte, profesorul Ion Nistor încă nu știa câte pierderi și lovituri ale destinului îl așteptau înainte. După al doilea război mondial a pierdut o parte din Bucovina sa, cu Cernăuțiul și Universitatea al cărui rector a fost de la inauguratea în 1920, dar cea mai mare durere, după cum mărturisește fiica sa, Oltea Nistor Apostolescu, a fost pierderea bibliotecii personale, de circa 20 mii de volume, majoritatea de istorie, strânse o viață întreagă, cumpărate din țară și străinătate.

Ion Nistor a fost foarte legat de Cernăuţi, unde el, împreună cu Iancu Flondor (controversele au apărut mai târziu), au pregătit Unirea Bucovinei. Știm că a refuzat de două ori ofertele unor posturi prestigioase – la Universitatea din Iaşi şi cea din Bucureşti, fapt pentru care a fost menit să organizeze şi să transforme cea mai înaltă instituţie de învăţământ din ţinut dintr-un pivot al culturii germane într-o universitate românească. Numele său era rostit cu stimă şi iubire de studenţimea românească din Cernăuți, perioada interbelică.

Ion Nistor a fost bărbatul despre care Nicolae Iorga a scris că-i „cel mai vechi dintre propovăduitorii, acolo pe vechiul pământ moldovenesc, al unei învăţături de unitate culturală, de unitate morală, care trebuia să ducă de la sine, îndată ce împrejurările ar fi ajuns mai prielnice, la fericita Unire politică de azi”.

Studenţii din acea perioadă au lăsat mărturii că, odată cu rectorul Ion Nistor, în aulele Universităţii Cernăuţene intra neamul românesc din Bucovina cu întreaga sa istorie, cu speranţele şi demnitatea sa. Si un asemenea om n-a fost lăsat să-şi trăiască liniştit bătrâneţile. După ce a suferit, odată cu refugiul din Cernăuţi, cele mai mari pierderi în viaţă, trebuia să mai plătească ultimul tribut pentru simţul naţional şi dragostea de popor. La vârsta venerabilă de 74 de ani a fost smuls din sânul familiei şi aruncat în închisoarea din Sighet, unde fostul ministru şi rector de universitate, academicianul Ion Nistor a purtat „uniforma vărgată” timp de cinci ani. După eliberare a mai trăit şapte ani, ruinat sufleteşte de nedreptăţile ce i se făceau şi de grija pentru manuscrisele sale. A plecat în veşnicie într-o toamnă târzie, la 11 noiembrie 1962, condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care şi Pan Halipa şi câţiva bucovineni, sosiţi cu o coroană mare de brad din Carpaţii Arboroasei. După moartea profesorului, fiica sa Oltea a avut grijă să-i salveze manuscrisele și să-i îndeplinească dorința de a fi tipărite. Cu mare precauțe, un prieten, medic la spitalul Colțea, le-a luat acolo, ascunzându-le în cartotecă. Mai târziu, o rudă a reușit să le ducă la Vicovul de Sus, la biserica din Laura, ascunzându-le în altarul sfântului lăcaș, înălțat de nefericitul autor. ”Istoria Bucovinei”, ascunsă în altarul bisericii din Laura, a văzut lumina tiparului la editura HUMANITAS, după aproape trei decenii de la moartea autorului.