Acad. Ioan-Aurel Pop: Limba română și latinitatea

În spațiul public circulă astăzi – de când cu explozia necontrolată a mijloacelor de difuzare în masă – fel de fel de idei despre limba română, mai ales despre așa-zisul caracter dacic etern al său. Ba, se mai spune, din ignoranță generală, din cunoaștere prea puțină sau cu intenția de a dezinforma, că latinitatea limbii române a fost o găselniță a Secolului Luminilor, când niște transilvăneni exaltați (Școala Ardeleană), descinși de la studii de la Roma și impresionați prea tare de Columna lui Traian, au „latinizat” sau „re-latinizat” româna. În acest context, dacismul care i-a urmat lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (cu al său studiu „Pierit-au dacii?”), prin Nicolae Densușianu (cu a sa „Dacie preistorică”) și prin ciracii săi ar fi venit ca o necesară îndreptare sau ar fi echilibrat cumva „exagerarea” latinistă sau latinizantă. Nu vorbim aici, din lipsă de timp, despre rolul slavilor în etnogeneză, nici despre moștenirea slavă din limba română și nici despre generația post-iluministă de ardeleni care au exagerat latinitatea cu etimologismul lor și cu încercarea de „a purifica” româna de toate cuvintele nelatine.
Cert este că nevoia de dacism, ca să se corecteze, pasămite, „latinitatea exagerată”, este susținută și de către unii oameni cu pregătire intelectuală superioară, dar nu de filologi și istorici. Ba chiar un raport recent privind identitatea românească, al unor specialiști (nefilologi) aflați sub patronajul Președinției României, vorbește despre „latinismul excesiv” care ar fi dăunător pentru prezența noastră europeană. Unde se află acest latinism dăunător și în ce fel ar primejdui el ființa noastră, identitatea noastră, a românilor, nu ni se spune. Să vedem, în aceste rânduri, dacă există undeva astăzi susținători ai „latinității exagerate” și ai „ultra-identității” (bazate o asemenea latinitate) și dacă ar putea această presupusă exagerare să dăuneze locului și rolului românilor în Europa (în Uniunea Europeană).
*
Primul român faimos din timpul Renașterii, care spune că românii sunt romani este Nicolaus Olahus/ Nicolae Românul 1493-1568), rudă de sânge cu Iancu de Hunedoara, Matia Corvin și Vlad al III-lea Drăgulea (pronunțat de sași și de occidentali Dracula), poreclit și Țepeș, descins din dinastia Basarabilor, casa domnitoare a Țării Românești. El zice că românii sunt „originari din însăși Roma, stăpâna lumii”, că au locuit necontenit în Dacia și că sunt aceiași, unitari, în cele trei țări în care trăiau. Olahus mai spune explicit că valahii se numesc pe sine români, adică romani. La fel spune și Grigore Ureche ceva mai târziu, dar cu alte cuvinte. Urmează Miron Costin, care teoretizează faptele, aduce argumente științifice pentru susținerile sale, arată clar originea romană a românilor, latinitatea limbii și argumentează că, în ciuda numelor regionale (de moldoveni, munteni, ardeleni etc.), cel mai corect și mai general nume pentru locuitorii celor trei țări este acela de român (roman). Apogeul acestor savanți timpurii a fost principele preiluminist Dimitrie Cantemir, primul om de știință român de talie europeană, membru al Academiei din Berlin, coleg și prieten cu Gottfried Wilhelm Leibniz, amândoi trecuți între cărturarii lumii, pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Geneviève din Paris. Iată ce spune Cantemir: „După ce acest popor [dac] pierdu pe regele Decebal, biruit de viteazul Nerva Traian, și a fost în parte nimicit, în parte risipit încoace și încolo, întreaga țară pe care o locuia a fost prefăcută în provincie romană, pământul fiind împărțit cetățenilor romani…”. Apoi, savantul spune că după retragerea stăpânirii romane, „coloniștii romani s-au refugiat în munți, ca să caute adăpost împotriva cruzimii” barbarilor (goți, huni, avari). Pentru Cantemir, românii sunt romani puri, neamestecați cu daci sau cu alți „barbari”. Fiind romani adevărați, din familii patriciene, istoria românilor nu începe doar la anul 106, ci chiar din epoca republicii și a regalității romane și, mai mult, de la miturile elene, de la Aeneas și Troia (romanii provenind din „ellinii troadeni”). Astfel, românii, ca și alți europeni, erau pentru el fii ai Romei și nepoți ai Greciei antice. Îi combate cu vehemență pe toți cei ce nu acceptau originea romană pură, care vorbeau de tâlharii Romei aduși în Dacia etc. și îi prezintă pe aceștia din urmă drept denigratori, mincinoși, autori de „basne”. Cantemir mai dezvoltă și ideea persistenței acestor romani și români pe pământul vechii Dacii („neîntrerupta trăire”). Românii nu au părăsit niciodată solul lor național, așa cum puterea romanilor nu s-a retras niciodată total și definitiv. Românii au avut o istorie de stat permanentă și puternică, civilizația latină continuând aici în forme politice solide. Românii au rămas astfel „cea mai curată icoană a Romei”, „cea mai dinlăuntru și mai de treabă mădulare a împărăției romanilor”, cei mai asemănători cu părinții dintre toți copiii romanilor, cel mai vechi și mai nobil popor al Europei. Cantemir spune că românii sunt romani, inclusiv datorită numelui lor nesmintit vreodată, care este acela de romani. Forma fonetică un pic schimbată (cea de român) nu-l deranjează deloc pe savant, care știe că „român” a rezultat din folosirea neîncetată de către urmașii romanilor a numelui de „roman” și prin transformarea limbii romanilor în limba română; prin urmare, „român” este romanul rezultat după secole de trai cu amintirea Romei.
Aceștia sunt românii timpurii care vorbesc de originea romană a românilor. Străinii sunt mult mai mulți și mai vechi. Unii străini îi declară romani pe români încă din primul mileniu al erei creștine. Cei mai cunoscuți sunt împărații și cronicarii bizantini. Primul occidental de mare faimă care face asta este papa Inocențiu al III-lea, în jurul anilor 1200. El îl laudă pe țarul/ împăratul Ioniță Caloian că se trage, împreună cu neamul său valah, de la Roma. Papa zice că Ioniță și ai săi se trag „din sângele romanilor”, iar conducătorul român îi mulțumește papei că le-adus aminte de sângele și patria lor, Roma, din care se trăgeau. Cu alte cuvinte, „regele vlahilor și bulgarilor” revendică originea romană pentru poporul său vlah, descinderea lui din șirul împăraților romani, iar papa recunoaște această origine și o repetă în scrisori. Din secolul al XIII-lea încoace, peste o sută de autori străini susțin romanitatea românilor și latinitatea limbii române. În secolul al XVI-lea, patru savanți lingviști occidentali susțin clar – după mărturia lui Eugen Coșeriu – nu doar latinitatea românei, dar plasează româna între celelalte limbi romanice (italiana, spaniola, franceza și portugheza) și o compară cu acestea.
Trebuie să subliniez că toate aceste mărturii despre romanitatea românilor și latinitatea românei datează de dinainte de Școala Ardeleană și că savanții Școlii Ardelene le-au cunoscut în mare parte. Ei nu au inventat nimic legat de originea poporului lor și a limbii acestui popor. În secolele al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea a avut loc un proces de modernizare a limbii române, cam atunci când se modernizau toate limbile Europei. Relatinizarea – atâta câtă a fost – este doar o componentă (alături de multe altele, precum normarea, standardizarea etc.) a modernizării limbii. Vocabularul primelor texte românești păstrate din secolul al XVI-lea este în proporție de circa 80% latin. Vocabularul limbii vii românești de azi, folosite în viața cotidiană de români este în proporție tot de cam 80% latin. Despre ce (re)latinizare să fi fost vorba la anii 1700-1800? Până la 1700, 90% dintre mărturiile interne și străine despre originea românilor și despre limba română se referă la romanitate și la latinitate. Mărturiile de dinainte de 1700, arată nu numai romanitatea românilor și latinitatea limbii, dar și convingerea unor români că ei descindeau de la Roma. Cu alte cuvinte, cum au dovedit marii savanți – de la Nicolae Iorga la Gheorghe I. Brătianu, Șerban Papacostea sau Adolf Armbruster – unii români aveau încă din Evul Mediu conștiința romanității lor.
Cu toate acestea, sunt „băgători de seamă” pe internet ca susțin că „academismul care obturează realitatea” îi deranjează sau că ar exista un „complot al savanților împotriva adevărului”.

Sursele unor astfel de aserțiuni:
1. Ignoranța crasă și imposibil de stăpânit. Până pe la 1900, doar 10-15% dintre oameni știau carte, dar ceilalți, ignoranții, nu se pronunțau. Era un anumit respect pentru specialitatea fiecăruia. Azi știu carte cu toții, dar, în România, 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți sub aspect funcțional, adică nu înțeleg ce citesc (atunci când pot să citească). Ignoranța face ca orice afirmație din spațiul public să fie luată de bună, face să nu mai existe criterii de comparație și nici spirit critic. Nu se mai verifică aproape nicio știre.
2. Publicarea, fără avertizare, a unor false cărți de specialitate, care relativizează totul.
3. Lipsa de spirit critic care a cuprins o mare parte a mass-mediei din România.

Exemple:
– „Prima scriere din istoria omenirii la Tărtăria”
(https://metamorfoze.wordpress.com/dacism/prima-scriere-din-istoria-omenirii-la-tartaria)
– „Alfabetul dacic, Codexul Rohonczi și Viorica Mihai Enăchiuc”, articol din 9 martie 2014, publicat în „Luceafărul”.
– „Revoluția lui Djuvara: Romanii erau numiți cumanii negri”, din 20 iunie 2007, publicat în „Cotidianul”.
– „Codicele de la Ieud, cea mai veche carte religioasă românească”, din 1 iulie 2012, publicat de „Mândru de Maramureș”, în „Gazeta de Maramureș”.
4. Relativizarea adevărului în general.
adevărul-corespondență, prin care discursul sau teoria trebuie să se adecveze cu realitatea; ideile trebuie să reflecte realitatea așa cum este ea, a fost cultivat în epocile revolute,
adevărul-coerență (de la Kant încoace), ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora,
adevărul-semnificație (semnele și codurile prin care se comunică făuresc realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate). Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei. Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.
5. Relativizarea adevărului despre trecut. Trecutul românilor este format aproape exclusiv din mituri naționaliste, pentru că istoricii nu știu nimic, ci doar bâjbâie. Astfel, căutarea adevărului vieții trecute este superfluă, nu mai are rost. Prin urmare, orice afirmație, fie și nefondată, are drept să existe și să fie luată în seamă. Prin aceasta, trecutul devine eseu, roman, discurs politic, scenariu de film, adică orice, numai cunoaștere obiectivă a vieții de demult nu.

Exemplul limbii române:
Toți autorii de până pe la 1700, cu foarte rare excepții, au afirmat romanitatea românilor și latinitatea limbii române.
Au fost doi-trei autori, fără studii, care au subliniat mai apăsat elementele slave din română, unii pentru că au confundat româna cu slavona, alții din cauza ignoranței.
Au fost vreo 3-4 autori poloni, maghiari care, din rațiuni politice, au insinuat originea românilor din tâlharii închisorilor Romei.
În secolul al XVIII-lea, latinitatea a fost la ordinea zilei, nu din pricina ignoranței savanților Școlii Ardelene, ci tot din rațiuni politice; Micu, Șincai, Maior știau de componenta dacică, dar o ignorau voit, ca să nu fim „barbari” și „înapoiați”. Pe atunci, se susținea că numai „popoarele nobile” au dreptul la libertate și la statalitate. Cine putea să fie mai nobil decât romanii?
Apare apoi, în 1860, articolul lui Hașdeu „Pierit-au dacii?”.
În jurul anilor 1900, apare „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, unde se trage curentul dacist și se întărește curentul autohtonist. Alexandru D. Xenopol și Vasile Pârvan – cei mai importanți savanți români istorici consacrați atunci – au scris recenzii necruțătoare, desființând aserțiunile fantastice, bazate exclusiv pe imaginarul ipotezelor, ale lui Densușianu.

*

Ce spune poetul Ovidiu la Tomis, printre geți și limba lor?

Ovidiu, exilat în anul 8 d. Hr. în Pont, este copleșit de neputința comunicării și, deopotrivă, de nesiguranța vieții, de conflictele amenințătoare, de teamă pentru viața sa:

„Nu-s chinuit de clima cea aspră și-înghețată,
Nici de pământul ars de gerul necuprins,
Nici de latina noastră frumoasă ignorată
Și nici de geta care greaca-a-învins,
Dar mă-îngrozește viața-mi mereu amenințată
De Marte, care între chingi m-a prins,
Iar zidul nu ajută, mulți inamici se-arată.” (Tristele, V.2.65-71).

Firește, Ovidiu știa grecește dar, pe de o parte, chiar și grecii vorbeau getica (geta) sau o grecească foarte coruptă, iar, pe de alta, îi lipsea latina, limba sa iubită:

„Puțini mai știu din greacă să zică doar vreo urmă,
Iar greaca lor barbară chiar getică azi este;
Nu-i nici doar unu-în mare-această turmă
Să știe-a zice vorbe curate-n latinește.” (Tristele, V.7.51-54).

Zona litoralului pontic era, cum se vede, amestecată sub aspect etnic, dar obsesia cu care revin geții în aceste versuri arată neta predominare numerică a acestor triburi de sorginte tracică, din ramura tracilor septentrionali.
Poetul nu s-a resemnat niciodată, în adâncul sufletului său, cu soarta sa de proscris, de exilat, de exclus din sânul lumii civilizate. Se simte permanent mistuit de un sfâșietor dor de casă, încât nici timpul nu mai are dimensiunile sale firești:

„De când mă aflu-în Pont însingurat,
De trei ori Istrul a-înlemnit de ger
Și undele de mare-au înghețat.
Dar mie mi se pare că-s stingher,
De patrie departe mă petrec
De-atâția ani câți Troia s-a ținut,
Amenințată de dușmanul grec,
Călcată de teribilul său cnut.” (Tristele, V.10.1-4).

Cu alte cuvinte, Ovidiu se afla printre barbari și printre grecii barbarizați doar de trei ani, dar timpul trecea așa de greu încât avea impresia că este înstrăinat de zece ani, adică de tot atâția câți a stat Troia sub apăsarea grecilor.
Pericolele cotidiene erau dublate de neputința comunicării, menționată mereu și mereu, ca un laitmotiv:

„Ei au o limbă-a lor pe astă lume,
Prin semne, mâna mea cu ei vorbește,
Sunt ne-înțeles: barbarul fără nume;
La ziceri latinești, ei râd prostește.
E sigur că vorbesc de rău de mine
Și mă deplâng că sunt un exilat;
Chiar dacă-aprob sau nu vorbirea-n sine,
Spun despre mine vorbe cu păcat.” (Tristele, V.10.35-42).

Prin catalogarea sa drept „barbar”, poetul dovedește că dă noțiunii înțelesul său primar, acela de om neînțeles, vorbitor de idiom necunoscut interlocutorilor săi. El vorbea o limbă străină total geților și, prin urmare, el era „barbarul fără nume”, anonimul.
Îi mai lipsește exilatului munca intelectuală, cartea, mlădierea limbii latine, ușurința comunicării, încât începe să învețe limba localnicilor:

„Pe-aicea nu sunt scrieri, deprinsă nu-i
Ureche ce vorba mea s-o prindă lin în zbor,
Sunt doar barbari, cu glasuri aspre, șui;
De vocea lor cu teamă mă-înconjor,
Chiar și latina mea am pus-o-în cui,
De limba getică m-apuc de zor.” (Tristele, V.12.53-58).

Prin urmare, după trei ani (care păreau zece, cât a ținut Războiul Troian) de ședere printre barbari, Ovidiu mărturisește că, greu, se apucase de limba getică, pe care, vag, începuse să o înțeleagă. Scrieri în latină nu existau, iar în getică nici atât.
Situația poetului nu s-a schimbat prea mult în urma dobândirii acestei capacități de comunicare, încât, în al patrulea an de ședere în exil, marele creator spune că se află „în luptă cu frigul, cu săgețile și cu soarta” (Ponticele, I.2.27-28). Totuși, dialogul era de-acum înfiripat:

„Azi pe romani îi știu sarmații, geții,
Gloata barbară ne privește bine,
Căci au aflat de frumusețea vieții,
În getică, sarmată, chiar prin mine.” (Ponticele, III.2.37-40).

Poetul scrie Romei și împăratului că îi făcuse cunoscuți pe ai săi între barbari și că le vorbea acelor oameni rudimentari despre romani și despre principe, că, în ciuda amărăciunii sale, îi vorbea pe romani și pe împărat numai de bine. După șase ani, era la fel de deznădăjduit:

„A șasea iarnă trece fără frați,
Și o petrec aici pe țărmul scit,
Cimerian, cu geții îmbrăcați
În piei de animal sălbăticit.” (Ponticele, IV.10.1-2).

Timpul trecea prea repede și fără întoarcere (Fugit irreparabile tempus), astfel că artistul devenise „poet get”:

„Să nu te miri că versu-mi șchiopătează,
Acum poetul get mă regăsesc;
O carte getică azi mă veghează,
Am scris-o ca și-n versul latinesc.” (Ponticele, IV.13.17-20).

Știrea că Ovidiu scrisese, după vreo șase ani de viețuire printre „barbari”, după ce învățase treptat și cu greu limba locală, o carte de versuri (după metrica latinei) în limba getică este extrem de importantă. În fond, cele două limbi, deși nu erau apropiate, făceau parte din aceeași familie a limbilor indo-europene. În al doilea rând, deși nu avem mărturii să fi existat vreo literatură getică, faptul că Ovidiu a putut scrie poezii în limba getică, aplicând în ea ritmul limbii latine și curgerea versului ca-n latinește, arată că limba geților era destul de evoluată ca să permită acest lucru.
Mărturia aceasta a poetului este importantă și din altă perspectivă: ea arată limpede cât de deosebită era, totuși, limba daco-getică de limba latină. Poetul a învățat, până la urmă, limba geților după ani buni. Geții cei aspri nu aveau cum să învețe de la un singur om latinește, dar l-au primit pe acest mare om timp de vreo nouă-zece ani printre ei.
Daco-geții cuceriți, însă, de romani în anii 101-106 d. Hr., după mai puțin de secol de la întâmplările transpuse în metru antic de Ovidiu (circa 8-17 d. Hr.), aveau să învețe latinește timp de cinci-șase generații sub stăpânire romană și apoi alte secole după retragerea aureliană, încât latina nu a dispărut niciodată de la Dunăre și de la Carpați, apoi nici de la Prut și Nistru. Este o latină mult transformată, așa cum sunt azi și idiomurile latine din Italia, din Galia, din Hispania, dar tot latină este sau neolatină. După retragerea în regiunile ferite, de deal și de munte, împădurite, mai ales în „cununa Carpaților”, în timpul marilor valuri de migratori care jefuiau, daco-romanii și românii timpurii au revenit în zonele de câmpie spre sud, est și vest. Pădurea, dealul, muntele, valea, depresiunile și platourile alpine au fost zonele de conservare și de protecție ale românilor și ale strămoșilor lor. Revărsarea spre podișuri și câmpii s-a făcut treptat, cu turmele sau cu plugurile, prin pendulări succesive (în căutare de locuri de vărat) sau prin roiri, pentru pornirea plugurilor în locuri virgine și fertile apropiate, după secătuirea vechilor vetre. Și așa, din aproape în aproape, daco-romanii și apoi românii au cuprins toată suprafața, „de la Nistru pân-la Tisa” – după expresia consacrată de Poet – și au ajuns să fie cel mai numeros popor din sud-estul Europei și singura latinitate bizantină, ortodoxă.
În aceste condiții, nu am înțeles cum poate dăuna latinitatea și cum poate aceasta să fie „excesivă”. Este clar că nu suntem numai urmașii romanilor. Avem o întreagă literatură de specialitate care arată clar acest lucru. Aportul dacilor, al slavilor, al pecenegilor și cumanilor, al tuturor turanicilor, al germanicilor chiar este destul de bine stabilit în etnogeneza noastră. La fel s-au petrecut lucrurile cu toate popoarele. Dar mentalul colectiv a privilegiat mereu latinitatea care ne leagă de Occident. De ce să deranjeze pe cineva acest lucru și de ce să fie el dăunător românilor contemporani? Toți savanții au spus (simplificând) că originea ne vine de la Roma, limba ne vine tot de la Roma, numele ne vine tot de la Roma, creștinarea noastră s-a făcut tot prin Roma, în limba latină. Care să fie problema cu latinitatea noastră deranjantă, generatoare de ultra-identitate? Eu cred că nu există o asemenea latinitate primejdioasă și că raportul Președinției României greșește profund aici. Latinitatea noastră este o realitate și punct.
Efigia poporului rămâne limba, care mult timp a fost singura patrie a românilor, iar pentru mulți, înstrăinați, ea este și astăzi patrie. De aceea, se cuvine să nu încetăm să ne preamărim limba, care ne ține și ne face ceea ce suntem, români.