O după-amiază a memoriei la Bookfest, Chișinău 2026

Un articol de Geta Lipovanciuc, membră a UZPR, Filiala Chișinău

Pentru câteva zile, spațiul „Mediacor” al  Universității de Stat din Moldova urmează să devină o temeinică cetate a ideilor, în care rafturile vor apropia destine, iar fiecare carte deschisă va deveni începutul unui nou drum. Astăzi, Salonul Internațional de Carte „Bookfest Chișinău” și-a deschis larg porțile aidoma unei iubitoare Case a cuvântului, în care autorii, editorii și cititorii vin nu doar să cunoască volume noi, ci și să întâlnească, într-un sens mai adânc, unii pe alții.

În această geografie a cuvântului tipărit, revederea cu autorii publicați de Editura „Lexon-Prim” a avut o identitate aparte: volumele prezentate au deschis, fiecare în felul său, câte o poartă spre marile întrebări ale existenței noastre colective – Cine am fost? Cine suntem? Ce am moștenit Ce am reușit să păstrăm? și Ce vom putea transmite mai departe? Diversitatea temelor a alcătuit, în mod surprinzător, un singur mare discurs despre om și despre nevoia lui de a nu se pierde în uitare.

Comunitatea autorilor care și-au prezentat volumele apărute la Editura „Lexon-Prim” (Victoria Fonari, Valentina Ursu, Dorian Furtună, Lidia Prisac, Adrian Dolghii și Diana Roșca) a venit în fața cititorilor cu studii, mărturii, documente, imagini și povești care, privite împreună, formează o hartă spirituală a societății noastre. Cărțile prezentate au o impresionantă deschidere: unele spre trecut, altele spre drama identității, spre migrație, spre patrimoniu, spre copilărie sau spre acel teritoriu fragil în care memoria unei generații încearcă să ajungă la generația următoare.

Victoria Fonari – conf. univ., dr. în filologie – aduce în această constelație de volume o altă lumină, prin „Jurnalul din muzeu: detectivii din Chișinău”, volum ilustrat de Carolina Naconecinîi-Bojoga. Muzeul devine aici mai mult decât un loc unde trecutul este păstrat. Devine aventură, mister, întrebare, pistă de cercetare. Este o frumoasă și inedită schimbare de perspectivă: copilul nu mai este doar spectator în fața istoriei, ci detectiv al ei. Iar poate că acesta este unul dintre cele mai inteligente moduri de a apropia generația tânără de patrimoniu – nu cerându-i să memoreze trecutul, ci invitând-o să-l descopere; nu spunându-i copilului „trebuie să ții minte”, ci făcându-l să întrebe singur „ce s-a întâmplat aici?”. O carte care merită să fie citită de generațiile în creștere.

Prin volumul „Patrimoniul cultural în sistemul educațional din Republica Moldova (1991–2025)”, Valentina Ursu  ne conduce spre una dintre aceste întrebări fundamentale: ce se întâmplă cu memoria unui popor dacă ea nu ajunge la copii? Patrimoniul nu înseamnă doar monumente, costume, cântece, obiecte vechi ori pagini de istorie. El este memoria care refuză să moară, este felul în care cei plecați continuă să vorbească prin cei rămași. Iar școala poate deveni locul unde această memorie capătă din nou voce sonoră.

Într-o altă zonă, mai neliniștitoare, a condiției umane pătrunde Dorian Furtună cu volumul „Primordialismul etnic. Tribalism, etnogeneză, endogamie, xenofobie și conflicte identitare”. Este o carte care ne obligă să privim spre una dintre umbrele persistente ale omenirii: nevoia omului de a spune „noi” și, uneori, de a ridica împotriva altuia zidul unui „ei”. Identitatea poate fi adăpost, dar poate deveni și fortăreață, poate fi rădăcină, dar și hotar. De aici începe una dintre cele mai vechi contradicții ale omului: dorința de apartenență și teama de cel diferit. O asemenea carte nu ne lasă confortul răspunsurilor simple. Ea ne amintește că civilizația începe, poate, tocmai în clipa în care omul descoperă că pentru a-și iubi tribul nu este obligat să-l urască pe al altuia.

Cu „Migrația la feminin: Studiu de istorie orală. Mărturii”, Lidia Prisac mută reflectorul istoriei de pe marile statistici asupra glasului omenesc. Migrația are cifre, grafice, perioade și destinații, dar înainte de toate are chipuri. Are mame care au plecat pentru ca alții să poată rămâne. Are femei care au învățat să locuiască între două lumi și, uneori, să nu mai aparțină pe deplin niciuneia. Istoria orală recuperează tocmai ceea ce documentul oficial pierde adesea: tremurul vocii, dorul, ezitarea, prețul nevăzut al supraviețuirii. Omul adesea măsoară drumurile în kilometri, dar ar fi mai corect să le măsoare în ani de absență. Mărturiile adunate într-o carte devin astfel niște scrisori trimise viitorului, pentru ca el să nu judece prea ușor trecutul.

Adrian Dolghii, prin „Album RASSM 1924–1940”, aduce trecutul aproape prin forța documentului și a imaginii. Un album istoric seamănă cu o fereastră deschisă într-o casă care nu mai există. Privești chipurile, instituțiile, străzile, simbolurile unei epoci și înțelegi că timpul nu dispare cu adevărat. El își schimbă doar forma. Se ascunde într-o fotografie, într-o inscripție, într-un gest surprins cândva de obiectiv. Iar istoria RASS Moldovenești nu este doar o succesiune de ani între două borne cronologice. Ea aparține unui trecut complicat, ale cărui ecouri continuă să atingă prezentul. Cartea-document ne amintește că fotografia nu oprește timpul; îl cheamă la mărturie.

Cu totul altfel vorbește despre memorie Diana Roșca, în „Rapsodia patrimoniului: Șezătoarea Ciocârlia și 5 ani de renaștere a cămășii tradiționale Ialoveni”. Aici, patrimoniul nu mai stă sub sticlă, într-o vitrină. El respiră, este cusut, purtat, învățat și transmis. Cămașa tradițională nu este doar pânză și ornament. Este o scriere fără alfabetul obișnuit. Fiecare semn cusut cu acul este o literă dintr-o limbă pe care strămoșii au lăsat-o pe umerii noștri. Iar șezătoarea reface una dintre cele mai vechi forme de comunitate: oamenii care creează împreună și, în timp ce mâinile lucrează, memoria trece de la unul la altul. Renașterea unei cămăși poate părea un gest mic într-o lume preocupată de viteză și tehnologie. În realitate, este un act de rezistență împotriva uitării.

Astfel, volumele prezentate sub sigla „Lexon-Prim” au alcătuit, fără să-și fi propus poate acest lucru, un portret al nostru. Un portret cu rădăcini și plecări, cu identități și conflicte, cu fotografii vechi și cămăși renăscute, cu muzee și copii curioși, cu oameni care cercetează trecutul pentru ca prezentul să nu rămână fără un reper.  Privite împreună, aceste cărți se înfățișează foarte diferite. Una vorbește despre educație și patrimoniu, alta despre mecanismele identității etnice; una adună vocile femeilor plecate peste hotare, alta reconstruiește vizual o epocă istorică; una readuce la viață cămașa tradițională, alta îi invită pe cei tineri să devină detectivi într-un muzeu. Și, totuși, prin toate trece același fir nevăzut: memoria. Și poate că acesta și este marele rost al cărții.