AFnews
Sursele urii și criteriile după care alegem să ne autoizolăm. Dicționar politic: ura, „bula” și cultura
Nu este nevoie de un efort intelectual considerabil pentru a realiza că dezechilibrele sociale, economice sau politice se accentuează, în principal, pe fondul unor conflicte publice permanente, pe teme dintre cele mai diverse și care, de cele mai multe ori, depășesc granițele naționale. Aproape că nu mai există subiect asupra căruia să se poată obține un consens public. Indiferent că vorbim despre o crimă (vezi cazul George Floyd, din SUA), despre religie (în unele țări redevine politică de stat, în timp ce în altele este supusă unui proces complex de discreditare), despre încălzirea globală (negată oficial de unii lideri / unele state) sau despre riscurile de sănătate publică (pandemia Covid-19 este cel mai recent exemplu, dar nu trebuie să uităm campaniile mai vechi, globale, îndreptate contra vaccinării), opinia publică se va scinda și se va înverșuna în apărarea uneia sau alteia dintre versiunile existente „pe piață”.
Dacă am face un inventar al acestor „argumente”, care alimentează conflictul public, am ajunge la o listă impresionantă de neadevăruri științifice, de absurdități, de evidențe ale urii și disprețului față de semeni. Să reluăm câteva dintre ele:
„Floyd era un infractor, deci polițistul american care l-a omorât a procedat corect!”;
„Religia trebuie distrusă, deoarece este cel mai mare mecanism de spălare a creierului” sau, în cealaltă extremă avem „În numele religiei, orice este permis”;
„Încălzirea globală este o sperietoare inventată de câțiva oameni de știință, cu scopul de a prelua controlul asupra deciziilor politice. În realitate, intrăm într-un proces de glaciațiune”;
„Terorismul medical este ultima lovitură dată lumii libere. Prin vaccinare, se dorește controlul tuturor oamenilor de pe planetă, sub o guvernare globală. George Soros, Bill Gates și alți prieteni de-ai lor sunt responsabili de asta!”
La început, nu acorzi atenție acestor opinii. Le consideri – pe bună dreptate – poziții radicale, exprimate de grupuri restrânse de oameni, dar pe care, în virtutea dreptului la libera exprimare, nu le poți împiedica. În fond, fiecare trăiește în „bula” lui, așa cum îi place, iar noi, ceilalți, nu avem dreptul să-i deranjăm. Ulterior, acest noncombat științific și intelectual conduce la isterii publice, pe care – surprinzător sau nu – le alimentează chiar mai marii zilei (de regulă, politicieni obsedați de like-uri, vedete de can-can, jurnaliști, prizonieri ai audiențelor „cu orice preț” etc.), prin discursurile și acțiunile lor. Iar „bula nederanjată”, despre care vorbeam mai sus, ajunge să deranjeze „bula” noastră, a celor care știm cât de lipsit de sens și de periculos este să negăm încălzirea globală, cât de gravă este pandemia Covid-19 și câte conflicte sângeroase au fost alimentate de lipsa de respect față de drepturile oamenilor, în general, și ale minorităților, în particular.
Ajungem să avem un război al „bulelor”, în care Facebook, Twitter, Instagram, WhatsApp, YouTube devin arme de atac în masă. Între timp, politicienii, cei meniți să conducă poporul în interesul poporului, decid egoist și cinic să „navigheze” și ei puțin prin și printre „bule”, pentru a maximiza succesul electoral, deci inclusiv să valideze unele dintre aceste absurdități. Și iată-ne, deja, ajunși pe marginea prăpastiei, angrenați într-un război irațional al urii pentru nimic, un război declanșat cu scopul de a invalida răspunsurile care nu ne convin:
Floyd a murit pentru că un polițist american nu a respectat procedurile și legea;
Religia a fost și va rămâne parte componentă a texturii sociale, dar istoria ne arată că excesele pe acest subiect au adus suferințe inimaginabile;
Încălzirea globală este măsurată în fiecare zi de meteorologi și o simțim pe pielea noastră, prin urmare ar fi bine să acționăm până nu ne sufocăm;
Vaccinul este cea mai importantă invenție medicală a omenirii, iar cercetările în acest sens ar trebui să continue la o dimensiune mult mai mare pentru a salva vieți.
Dar, pentru a ajunge la aceste înțelesuri, este nevoie de cultură, în sensul cel mai larg cu putință, și nu ca un atribut al elitelor. Cultura este acel bun comun, al tuturor, format din limbă, istorie, tradiții, port, norme, valori, acea bornă care alimentează mândria unui neam sau care apasă pe rana sufletului popular. Este limfa socială care poartă anticorpii disoluției comunitare, acel cromozom al integrării și al sacrificiului pentru binele comun. Fără cultură și agenții ei (școală, mass-media, religie, elitele, liderii de opinie etc.), orice agent socio-patogen va lăsa urme sau chiar va distruge organismul gazdă.
Dar cultura, deși are rădăcini adânci, nu este un dat. Ea se îmbogățește, de la o generație la alta, cu noi experiențe, cu noi trăiri, și se cultivă, cu grijă, nu numai în rândurile tinerilor, în familie și în timpul educației formale, dar și pe tot parcursul vieții. Fiecare experiență poate să devină un reper, un agent de coagulare socială, sau, dimpotrivă, un contrareper, respectiv un agent de disoluție. Echilibrul dintre cele două tendințe de manifestare socială – centripete și centrifuge – va fi mereu unul fragil, dar alimentat de suma opțiunilor individuale, care, la rândul lor, vor fi puternic influențate de agenții de promovare culturală.
O țară în care liderii săi promovează discursul urii, în care instituțiile nu se mai bucură de încrederea populației, pentru că de prea multe ori au fost confiscate de politicieni în interes personal, o țară în care trecutul este fie idolatrizat, fie ignorat, pentru că este incapabilă să se împace cu propria istorie, o țară în care norma rămâne filă de discurs, iar valorile sunt amintite din ce în ce mai rar, o țară în care „judecata” este făcută de „deontologi” și nu de judecători, o țară în care Cultura este vedetă o dată sau de două ori pe an, când se remaniază guvernul, iar presa evidențiază că nici noul ministru al Culturii nu este om de cultură, nu este vorbitor de limbi străine, ca să nu mai vorbim despre faptul că nu a descoperit Sorbona sau o universitate din aceeași ligă, este clar o țară expusă riscurilor dezintegrării culturale și sociale.
Iată de ce diagnosticarea tensiunilor, prezente sau viitoare, ale unei societăți și tratarea acestora trebuie să fie o cerință obligatorie pentru o țară responsabilă. Este suficient să te uiți la societate, în ansamblul ei, și să vezi cât efort este depus pentru a construi și menține un spațiu comun, dar care să nu intre în conflict cu spațiul privat al fiecăruia dintre noi (aceasta fiind, în fond, diferența dintre democrație și totalitarism). Construirea de punți culturale între oameni va activa simțul cetățenesc. Multe măsuri sociale / politice / economice sunt mult mai ușor de acceptat și susținut la nivelul comunităților dacă există un standard minim de înțelegere a temei (adică o educație corespunzătoare), dacă sunt exprimate norme și valori clare (transparență, dreptate și echitate socială, meritocrație, respect față de interlocutor / oponent / opinie alternativă etc.), dacă interesul comun este bine evidențiat și nu bănuit că ascunde interese nelegitime de grup.
Tot acest raționament, prezentat mai sus, rămâne incomplet dacă nu căutăm sursele urii și criteriile după care alegem să ne autoizolăm într-o „bulă” sau alta. Iar răspunsul, din punctul meu de vedere, este unul dureros pentru noi, ca țară: nașterea violentă a democrației românești ne face să suferim și azi, să nu acceptăm incapacitatea noastră de atunci de a găsi „calea de catifea”, să fim încă răzvrătiți față de orice ni se pare că ar aduce cu trecutul și să nu ne putem concentra pe viitor. În România de după 1989, politica a fost și a rămas cel mai puternic agent de promovare al urii, iar cea mai mare „bulă” socială este așa numita „bulă ideologică”, în mod fals etichetată stânga / dreapta – partidele noastre nu au un fundament ideologic solid, ci folosesc „etichete ideologice”, pentru a justifica apartenența la o anumită familie politică.
Anul acesta, în cazul în care nu suntem blocați de pandemia Covid-19, vom traversa alte două campanii electorale, pentru alegerile locale și cele parlamentare, care, din păcate, vor completa tabloul luptei politice dintre români, accelerată de „deontologii” plătiți (neetic, dar aproape legal) de partidele politice, cu bani din subvenție, respectiv cu banii alegătorilor. „Vocabularul de specialitate” – ciumă, proști, hoți, mafioți, incompetenți, analfabeți, penali, tăblițe suedeze, trădători de țară, slugi etc. – este deja utilizat intens și dezvoltat cu sârguință de către toți actorii și comentatorii politici de top, inclusiv de către cei care pretind că au „o cultură aleasă”, deși este asezonată cu oțet. Adevărul este puternic contextualizat – adică rămâne adevăr numai dacă servește intereselor politice, dacă nu, trebuie cenzurat sau discreditat –, ceea ce ne conduce inevitabil la o confuzie de percepție a realității și de proiecție a viitorului pentru această țară.
Pe de o parte, NU sunt naiv să cred că anul acesta va fi mai puțin grav decât a fost în anii electorali precedenți. Nici NU cred că un partid va reuși să se impună în ochii electoratului, atâta timp cât reciclăm oameni politici (acum este la modă un „detergent politic” care scoate petele roșii sau portocalii din traseiști, pentru a căpăta o nuanță de gălbui strălucitor). Dar, pe de altă parte, cred că este important să conștientizăm faptul că, în pofida deversărilor de ură care ne așteaptă în următoarele campanii electorale și a satisfacției / insatisfacției față de o anumită „bulă”, această țară – România Normală – va trebuie guvernată pentru următorii ani prin cele mai tulburi ape ale istoriei recente: (I) criză economică, anunțată de toate vocile specializate (Comisia Europeană, FMI, Banca Mondială, OECD etc.), (II) criză medicală, (III) criză climatică, (IV) conflicte religioase, (V) conflicte militare etc. Iar ceea ce este sigur este că ura și „bula” nu ne vor face călătoria mai ușoară, în timp ce cultura și apartenența la un spațiu comun național, comunitar, respectiv apartenența la valorile universale, încă ne mai pot da o direcție.
Prin urmare, surpriza pe care poate că România Normală o merită ar fi ca, după alegeri, să lăsăm în urmă și ura, și „bula”, să avem curajul să ne dăm mâna și să descoperim calea prin care putem să fim împreună, respectându-ne unii pe alți și acceptând că numai cu un minim de cultură, în sens de „loc geometric” al punctelor socio-politice (valori, standarde, împăcare cu trecutul și limbaj comun în creionarea viitorului etc.), putem construi.
Preluat din revista CULTURA, 4 august 2020
Adaugă un comentariu