Dr. Mihai Nicolae: Un mare român transnistrean, Nichita Smochină

Nichita Smochină rămâne, fără discuție, cea mai reprezentativă personalitate a românilor de peste Nistru. „A fost și este încă un Șincai al transnistrenilor, purtîndu-le cronica în desagă.”  cum l-a evocat Iordan Datcu. Prin viața și întreaga sa operă, Smochină întrupează un simbol, constituind prin însăși ființa sa, imaginea completă a existenței și istoriei zbuciumate a celor rămași la marginile răsăritene ale țării pentru că, nici în 1859, nici în 1918 nu au izbutit să-și regăsească identitatea națională.

Nichita Smochină s-a născut pe 14 martie 1894 în satul Mahala (azi, suburbie a orașului Dubăsari), plasa Lunca, județul Tiraspol.Tatăl, analfabet , nu știa limba rusă, iar mama respecta cu atenție toate tradițiile românești. (Soțului său îi spunea „românul “ meu.) A învățat să citească rusește după ceasloave sau memorând pe de rost rugăciuni la școala bisericească din sat. În 1910 termina liceul rus din Dubăsari cu medalie de aur. Între timp a învățat și slava veche. La începutul primului război mondial a fost mobilizat în armata țaristă, fiind trimis la școala de ofițeri din Minsk. Între 1915-1918 a fost căpitan în regimentul 3 de grăniceri din Tiflis (Tibilisi), luptând în Persia și Turcia. A fost rănit de mai multe ori pentru țar. În trei ani de război primește 9 ordine și medalii, între care Crucea Ordinului „Sfîntul Gheorghe”. A fost ridicat la rangul de nobil. Când s-a  deschis frontul românesc a  cerut să fie trimis pe acest front, dar a fost mutat, în schimb, pe frontul caucazian, ca ofițer de stat major. În mai 1917 a participat ca delegat la „Congresul Popoarelor Neruse din Caucaz” , unde se va decide independența Georgiei. În cursul dezbaterilor se înscrie la cuvânt pentru a cere pentru moldoveni:  „școli naționale, manuale cu alfabet latin, serviciu divin în limba română, dreptul studenților din Transnistria de a studia la Chișinău, Iași, București”. La Petrograd  îl întâlnește pe Lenin , ascultându-l vorbind despre autodeterminarea popoarelor. Lenin i-ar fi spus: „Vă plângeți că nu aveti niciun răspuns la problema voastră națională; ba da; limba maternă, școala și presa.“ (bibliografie, Aurel Strungaru). Întors la vatră, românii îl aleg prefect (președintele Zemstvei) și, totodată, deputat în Rada ucraineană. Scoate la Dubăsari  revista în limba română „Moldovanul”.  Ca deputat îl înfruntă pe Vladimir Vînicenco, conducătorul Directoratului Ucrainei care pregătea anexarea Basarabiei. („Nichita Smochină” în Colesnic, vol.7). După ce armata roșie ocupă  Ucraina și Transnistria, bolșevicii îl declara persona non grata și îl condamnă la moarte. După o primă încercare nereușită, Nichita Smochină , alături de soția Agafia, traverseaza Nistrul înghețat, refugiindu-se în Regatul Român în ziua de Crăciun a anului 1919.(Își vor recupera cei doi copii lăsați acasă abia în iunie 1926). Se stabilesc la Iași, unde, în 1922, Nichita se înscrie la facultatea de Litere și filozofie și, în paralel, la facultatea de drept. În 1925 obține licența la ambele facultăți. Între timp colaborează la ziarele românești, între care „Tribuna românilor de peste hotare”și „Tribuna românilor transnistreni” care apar în perioada 1927-1928; în 1922 devine membru al „Comitetului de ajutorare a românilor de peste Nistru”. Alături de Pan Halippa, ministrul pentru Basarabia, obține fonduri de ajutorare, cazare și locuri de muncă pentru cei refugiați din Transnistria; mulți elevi de aici sunt înscriși gratuit în școlile din țară.  Între 1931-1934 obține o bursă doctorală la Sorbona, susținând, la sfârșitul acestei perioade, teza „Românii din Rusia Sovietică de la origini până în zilele noastre”. Pentru a înțelege atmosfera din Franța în anii premergători celui de-al doilea război mondial, să menționăm că informațiile despre „Raiul roșu” al sovietelor erau lacunare, când nu erau de-a dreptul politizate,iar bună parte din „intelighentia” franceză cocheta cu utopia „visului de aur al comunismului biruitor”. (Din acest punct de vedere, Smochină a fost o conștiință lucidă și informată, cu mult înaintea timpului său.) Angajat în campaniile de informare a publicului, Nichita Smochină a fost profesor de limba română la „Școala română din Franța“, patronată de Nicolae Iorga; a susținut mai multe conferințe  despre românii din R.A.S.S.M. A participat la dezbaterile din cadrul Ligii Națiunilor, la cea de-a 6-a Comisie pentru minorități. Între 1930 -1935 a participat la congresele anuale ale Comisiei. În 1933 a pledat la Societatea (Liga) Națiunilor pentru admiterea „Comitetului Refugiaților Moldoveni din URSS“ sub autoritatea „Oficiului Internațional Nansen”; astfel refugiații au putut să beneficieze de „pașaportul Nansen” pentru apatrizi.  Titulescu, care l-a remarcat, îi recomanda să fie mai reținut în pozițiile sale antisovietice, mai ales că agentura sovietică din Paris îl urmărea. Ziarul „L’Humanite” – oficiosul partidului comunist din Franța  – îl taxează de „dușman al Uniunii Sovietice”. N. Smochină nu se abate de la misiunea sa. La Paris, semnează, în ziarul „L’Ordre” (din 17 martie 1932) articolul  „Les massacres de moldaves dans la Russie Soviétique”, iar în revista  „LU” ( 22 aprilie 1932) alte doua intervenții : „La verité sur la situation de la Moldavie Soviétique”  și, respectiv , „Les nuits rouges du Dnister”, determinând Crucea Roșie Internațională, dar și ziariștii străini să scrie, de la fața locului, despre masacrele de la Nistru.  În iunie 1937 a fost ales președintele „Congresului Românilor Transnistreni”, desfășurat la Chișinău, iar în decembrie 1941 a fost ales iarăși președinte al „Consiliului Național Moldovenesc”, cu prilejul marelui „Congres al tuturor Moldovenilor” de la Tiraspol.

Urmare a Ultimatumului sovietic (27 iunie 1940 ), N. Smochină îi răspunde regelui Carol al II-lea : „Majestate, Țara face cea mai mare greșală dacă cedează Basarabia fără război ”. În aprilie 1941 are curajul de a-i cere conducătorului statului, în numele românilor transnistreni, să le ofere un sprijin necondiționat, el însuși susținând soluția unirii Transnistriei cu țara, pe baza unui referendum. Ion Antonescu pune pe memoriu următoarea    rezoluție: „Să știe dl. Smochină ca voi face dreptate chiar și cu securea”.  Președinția Consiliului de Miniștri îi propune să fie guvernatorul „Transnistriei Mari “. Refuză; în schimb a acceptat, pe durata Campaniei din Est, să fie consilierul mareșalului Antonescu pentru problema transnistreană. În această calitate l-a însoțit la Berlin, participând la discuțiile cu Hitler, inclusiv la ultima convorbire dintre cei doi din  vara anului 1944. Între  noiembrie 1938-septembrie 1944 (când a fost demis) a lucrat ca șef de serviciu în cancelaria comisariatului general al minorităților.

Pentru activitatea sa știintifică, N. Smochină este ales membru al Academiei Române pe data de 2 iulie 1942.  Prin studiile sale istorice (ca și prin publicistica sa) a contribuit mai mult decât oricine altcineva la cunoașterea grupului etnic românesc de dincolo de Nistru. Pe lângă colaborările la publicații de prestigiu din țară, N. Smochină a editat și a condus mai multe publicații: pe lângă  cotidianul „Moldoveanul” înființat la Dubăsari în 1918 , a înființat revista „Moldova nouă” („revistă de studii și cercetări transnistrene”, apariție 1935-1944 ),  ziarul „Transnistria” (apariție 1942-1944), iar, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost directorul revistei  „Transnistria creștină” (iulie –decembrie 1942). La primirea în înaltul forum academic, a fost salutat cu o laudatio îndreptățită : „De multa vreme domnul Nichita Smochină a fost și a rămas un vajnic apărător al drepturilor la viața națională a fraților noștri din Transnistria, a căror viață, obiceiuri și aspirații, domnia sa le cunoaște mai bine ca oricine”. (Analele Acad. Române, în bibliografie)

După război și intrarea României în sfera intereselor sovietice, Nichita Smochină a petrecut o vreme ascuns prin munți, după ce îngropase câteva lăzi cu documente de mare valoare referitoare la istoria regiunii sale de baștină. În 1957 începe împotriva lui acțiunea informativă, fiind trecut în evidența operativă a securității ca „naționalist român”. În 1961, o notă informativă semnată de agentul „Ardeleanu” îl numește involuntar – suprem și tragic elogiu – „șeful spiritual al Transnistriei”.

După 1965, odată cu relativa liberalizare produsă în țară, Nichita Smochină a fost recunoscut ca autoritate în ceea ce privește studiul românilor răsăriteni. Chiar a trimis rapoarte despre românii din U.R.S.S. (de ex. memoriul către Consiliul de Stat depus la 13 februarie 1967) , fiind consultat de I. Popescu Puțuri, directorul Institutului de studii istorice și politice de pe lângă C.C. al P.C.R. (dr. Ion Constantin, bibliografie). În 1975 Consiliul de Stat îi aprobă o pensie egală cu cea cuvenită academicienilor, dar nu  i s-a redat titlul de membru al Academiei, de teama de a nu-i  provoca pe sovietici. Recunoașterea vine mult prea târziu: la un deceniu după plecarea sa din viață, în 1990, a fost declarant, post mortem „membru de onoare al Academiei Române”. Paradoxal, specialiștii în studii slave din U.R.S.S. îi apreciază activitatea știintifică, publicând mai multe documente vechi în traducerea sa.

De-a lungul activității sale, acad. Smochină  a primit  un mare număr de ordine și medalii , amintind aici decorațiile Imperiului Țarist, ordinele „Steaua României”, „Coroana României” sau „Meritul cultural” acordat de regele Mihai, ca și ordinul „Bene Merenti” pe care i l-a oferit papa Pius al XI-lea.

Prețul personal pe care l-a plătit a fost cumplit: tatăl, împușcat în ceafă, la zidul bisericii din sat; mama, și ea, împușcată de sovietici pentru că ținea sub icoană o poezie de-a fiului, scrisă în limba română (de fapt un exemplar din revista „Moldoveanul”; frații, cu soții și copiii, deportați; unul din frați, dus în nordul Siberiei, de unde nu a revenit niciodată. (scrisoare către Anton Crihan , datat 13.4.1973, în Colesnic, vol. 7, p. 155). Fiul cel mare, Alexandru Smochină, confundat cu tatăl său, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, executând pedeapsă la Magadan, la Vernoiansk și Kolîma, dincolo de Cercul Polar. Alexandru își va revedea familia, fiind eliberat în 1956, când i se redă și cetățenia română. Nichita Smochină și-a arătat măsura și profunzimea patriotismului său atunci când a precizat că, în Transnistria, „Până și icoanele noastre se uită spre România”;  ceea ce părea o metaforă transfigurată,  era, de fapt, amintirea copilăriei și faptul real că, pentru cei mai mulți conaționali, icoanele erau orientate către apus, spre țară, iar nu spre Rusia,  către răsărit  cum este, îndeobște, obiceiul bisericesc.

Am insistat să prezint – fie și sumar – personalitatea academicianului Smochină deoarece întreaga sa viață s-a identificat cu soarta românilor transnistreni; chiar și după ce s-a refugiat peste Nistru, în noaptea Nașterii Mântuitorului, i-a purtat neclintit în suflet, dedicându-se operei de istorie și acțiunilor militante pentru drepturile acestor români marcați de un destin hain.