DUMITRU BERCIU: O viață închinată arheologiei românești (I)

Materialul prezentat face parte din lucrarea prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu.Dumitru Berciu(1907-1998)-O viață închinată arheologiei românești.București:editura Universității din București,2011

Începuturile

Dumitru Berciu s-a născut la 27 ianuarie 1907 în satul Bobaiţa (azi dispărut) comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi, în Oltenia, în zona României care a dat culturii şi ştiinţei româneşti şi alte personalităţi, precum arheologii: C.S. Nicolaescu-Plopşor, (născut în satul Plopşor, comuna Sălcuţa, judeţul Dolj), Grigore Florescu (născut în comuna Poiana Mare, judeţul Dolj), Gheorghe Ştefan (născut în satul Bătăşani, comuna Valea Mare, judeţul Vâlcea), Dumitru Tudor (născut în comuna Izverna, judeţul Mehedinţi). Părinţii şi bunicii lui au fost ţărani cu familii împovărate de greutăţi. La vârsta de 10 ani Dumitru Berciu a rămas orfan de mamă, cu 3 fraţi şi două surori, fratele cel mic, Iancu avea numai doi ani.

Ca să poată termina liceul a trebuit (a se citi „a fost silit”) să dea meditaţii şi să se lupte, din nou, cu mari greutăţi deoarece tatăl, agent veterinar în sat nu l-a putut ajuta. A fost bursier al liceului şi a stat la internatul acestuia unde a fost ajutor de pedagog putând astfel să scutească banii pentru masă şi cazare.

În toamna lui 1928 a plecat la Bucureşti, având în minte şi în suflet numai dorinţa de a învăţa, dar fără nici un sprijin material. S-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie urmând cursurile de Istorie-Geografie şi Filozofie. Din nou a trebuit să dea meditaţii ca să se întreţină. Doi ani de zile a stat în gazdă la un funcţionar, meditându-i pe cei doi copii ai săi având în schimb casă şi masă asigurate. Ulterior a obţinut, prin concurs, o bursă universitară acordată de Facultate pentru care trebuia să obţină note foarte bune..Pe lângă meditaţii, ca student a lucrat şi ca bibliotecar zilier la Seminarul de preistorie al Facultăţii înfiinţat tocmai atunci, în 1928, şi condus de profesorul Ioan Andrieşescu, care îi va deveni primul mentor.În anul 1932 şi-a luat licenţa în Filozofie-Istorie şi Geografie, cu specialitatea principală Istoria Antică (profesor Scarlat Lambrino), secundar Geografia (profesor Simion Mehedinţi) şi a treia disciplină: Preistoria (profesor Ioan Andrieşescu). A obţinut calificativul Magna Cum Laude (cinci bile albe). Tema lucrării de licenţă a fost: Buri-Buridava-Burebista, deschizându-se una din problemele asupra cărora se va apleca aproape şase decenii.

Familia

În 13 februarie 1946, s-a căsătorit cu doamna profesor de limba germană, dr. Lucia Petrovici. Căsătoria religioasă a fost oficiată la Biserica Albă din Bucureşti, în octombrie 1950, cu care ocazie a fost botezată şi fiica lor Adina. Lucia Petrovici avea o fiică, din prima căsătorie, Rodica, în vârstă de 7 ani pe care a crescut-o ca pe propriul copil. Dumitru Berciu mai fusese căsătorit şi divorţase în 1945, dar nu a avut copii. Împreună au avut o fiică, Adina care a urmat cariera istorică și universitară, păstrându-și numele de familie la dorința tatălui, spre a-i perpetua astfel profesorului amintirea. Numele acestaînsă  i-a adus numai supărări și umilințe mai ales după anul 1990. Lucia Berciu, soția, absolventă a facultății de Limbi Străine de la Cernăuți, dr.în Litere, a fost cadru didactic la Academia de Studii Economice din Bucureşti, la Catedra de limbi străine. Şi ea a urmat o carieră universitară urcând treptele academice până la gradul de profesor universitar şi şef de catedră. Soţia sa a avut o contribuţie importantă în realizările ştiinţifice ale profesorului şi arheologului Dumitru Berciu. L-a însoțit peste tot în străinătate ,i-a tradus lucrările și conferințele,a întreținut,efectiv întreaga casă.

Pași spre împlinirea profesională

În 1935 Nicolae Iorga l-a trimis ca bursier la  Școala Română de la Roma(Academia di Romania) unde a rămas un an de zile, plecând apoi la Viena.

Cercetările şi săpăturile arheologice efectuate încă din timpul studenţiei şi continuate după aceea, prin investigaţiile şi studiile realizate la Roma şi la Viena, i-au dat posibilitatea să-şi scrie şi apoi să susţină în 1938 teza de doctorat. Aceasta a avut ca subiect: Arheologia preistorică a Olteniei, iar conducătorul ştiinţific a fost tot profesorul Ioan Andrieşescu. Prin Diploma de doctor nr. 542 din noiembrie 1939 i se conferea titlul de doctor în Filozofie şi Litere al Universităţii Bucureşti, şi din nou, cu calificativul Magna Cum Laude.

Arheologia preistorică a Olteniei pornea de la epoca paleolitică şi mergea până la întemeierea statelor medievale româneşti. A fost concepută cu un lux neobişnuit de material ilustrativ, 300 de imagini şi ca o sinteză istorică asupra uneia dintre cele mai reprezentative provincii româneşti. Era singura lucrare de acest tip scrisă până atunci (1939) din istoriografia românească.

Ca urmare a premiului primit pentru această lucrare, de la Academia Română, în valoare de 30.000 lei, a putut efectua câteva călătorii de studii în mai multe ţări europene şi în Peninsula Balcanică. Astfel în această perioadă a călătorit şi a cercetat în bibliotecile, în muzeele şi mai ales pe şantierele arheologice din Italia şi din Sicilia, dar şi din Franţa, Germania, Ungaria, Elveţia, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia.

Pentru fiecare muzeu avea un carnet în care îşi desena şi îşi lua notiţe despre fiecare piesă expusă făcând însemnări şi conexiuni cu obiectele de pe teritoriul românesc. Aceste carnete le-a păstrat până la bătrâneţe, consultându-le uneori.

Pe şantierele arheologice şi în muzeele şi bibliotecile vizitate a cercetat nu numai ca arheolog dar şi în calitate de corespondent al ziarului Neamul Românesc editat de N. Iorga al cărui asistent personal devenise între timp.

Rezultatul acestei prime etape de pregătire a sa a fost lucrarea Îndrumări în preistorie, apărută în 1937. Era primul manual de preistorie generală europeană apărut în România, iar lucrarea a constituit baza prelegerilor pe care le-a prezentat la Catedra de istorie universală de la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii Bucureşti, din însărcinarea lui Nicolae Iorga.

Tot în acest interval de timp, în 1935, şi-a susţinut examenul de Capacitate, luându-l cu media 8,60 la specialitatea Istorie, devenind, astfel, profesor secundar titular. A ocupat această funcţie mai întâi la Giurgiu şi apoi la Bucureşti.

Desăvârşirea specializării în preistoria Europei a realizat-o câţiva ani mai târziu, la Universitatea din Viena, cu profesorii Oswald Menghin şi Richard Pittioni însuşindu-şi metoda de lucru, de analiză şi de prezentare vieneză. Aceşti doi arheologi erau întemeietori de şcoală arheologică, membri ai Academiei vieneze, dar şi prieteni ai lui N. Iorga şi cărora l-a recomandat pe Dumitru Berciu.

Între anii 1938-1940, Dumitru Berciu a muncit enorm şi ca director – fondator al Muzeului „Teohari Antonescu” din Giurgiu şi al Buletinului Muzeului, funcţionând până în 1940 şi ca membru al comitetului de direcţie al Revistei Istorice fondate de Nicolae Iorga.

Rezultatele obţinute în cercetarea arheologică, premiul acordat de Academia Română, activitatea depusă la Roma şi Viena, crearea muzeului de la Giurgiu şi altele au făcut ca forurile culturale şi ştiinţifice ale vremii, Nicolae. Iorga în mod deosebit, să-i încredinţeze sarcina de mare răspundere, aceea de şef al Misiunii Arheologice Române din Albania. Marele savant primise de la guvernul albanez un teren la Saranda, pe care l-a cedat statului Român cu obligaţia de a se construi acolo un Institut. Institutul s-a realizat, după cum vom vedea mai departe, prin activitatea şi eforturile depuse de prof. D. Berciu.