PROF. UNIV. DR. ADINA BERCIU: INSTITUTUL ROMÂN DE LA SARANDA (ALBANIA) – partea a doua

Când Mussolini a invadat Albania, în aprilie 1939, clădirea era în faza de finisare.

Dumitru Berciu s-a întors în ţară în cursul anului 1938 pentru a redacta, la indicaţiile lui N. Iorga textul Decretului-Lege şi al Statutului. Amândouă au fost văzute şi aprobate de N. Iorga.

Astfel, prin Decretul nr. 2695 din 25 iulie 1938 , Statul român înfiinţa: Institutul Român din Albania de Studii şi Cercetări Arheologice cu sediul la Santa Quaranta (Saranda). Scopul acestuia era „de a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei de sud-est în legătură cu originile de civilizaţie şi de rasă ale poporului nostru şi de a realiza o strânsă colaborare a cercetătorilor de la noi şi a celor din Balcani, cu aceleaşi preocupări. Institutul este o chezăşie a identităţii de obârşie şi a raporturilor de prietenie ce unesc naţiunea noastră cu cea albaneză.” Pe lângă Institut se crea o Misiune arheologică, se puteau întreprinde cercetări de istorie, filologie, etnografie ce puteau fi publicate în Illyrica, Buletinul Institutului.

Institutul era dotat cu o Bibliotecă şi un Muzeu unde urmau să fie expuse cele mai importante descoperiri arheologice.

Prin Legea de înfiinţare, terenul şi clădirea Institutului de la Saranda devenea proprietatea Statului român.

Conducerea a fost încredinţată marelui istoric Nicolae Iorga, cel care elaborase prima istorie a Albaniei  şi care l-a desemnat ca director delegat pe prof. Dumitru Berciu. Rezultatele obţinute în cercetarea arheologică, contribuţiile sale ştiinţifice au făcut să fie numit Şef al Misiunii Arheologice Române din Albania, apoi secretar şi apoi director delegat al Institutului român, care a fost ridicat prin strădaniile depuse de prof. Dumitru Berciu.

Când a plecat din Albania în primăvara anului 1939 D. Berciu a predat clădirea Institutului şi modestul său Inventar în grija Primăriei din Saranda, primarului I. Dumitrescu (fârşerot) care a şi comunicat acest „act oficial” Prefecturii din Argirokastro.

După ce Albania a fost ocupată de armata mussoliniană în aprilie 1939, au crescut mereu greutăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţii Institutului. Victor Emanuel al III-lea, regele Italiei a devenit şi regele Albaniei, s-au introdus instituţii fasciste etc. Cercetarea arheologică începută „sub un foarte bun augur” după cum mărturisea N. Iorga, a trebuit să înceteze. Nu s-a mai putut încheia nici Convenţia de cercetare cu guvernul albanez, iar evenimentele din România din anul 1940, culminând cu asasinarea profesorului N. Iorga în noiembrie 1940, au făcut ca noul guvern al României să desfiinţeze Institutul, din lipsă de fonduri , la 1 noiembrie 1940.

Prin activitatea depusă vreme de câteva luni bune, de profesorul Dumitru Berciu, înaintând memorii după memorii, Institutul a fost reînfiinţat iar profesorul Dumitru Berciu a fost numit director al Institutului. În această calitate, Dumitru Berciu s-a deplasat în toamna anului 1942 la Saranda (via Viena-Bari-Tirana-Saranda; întoarcere prin Yugoslavia, via Bitolia-Belgrad-Bucuresti), în condiţii excepţional de grele, în plin război şi neîntrerupte bombardamente anglo-americane. La Saranda a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană şi tot inventarul dispărut. Aici avuseseră loc lupte între italieni şi greci. În cursul unui bombardament aerian grecesc aripa din partea stângă a clădirii fusese afectată, dar au fost deteriorări nesemnificative.

În aceste condiţii noul Director a încheiat o Înţelegere-Contract cu generalul comandant al garnizoanei Militare italiene de la Saranda şi a revenit în România.

În februarie 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într-un Memoriu că Institutul fusese transformat în spital de campanie şi bombardat în mai multe rânduri de aviaţia italiană. Întregul inventar al Institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului la Tirana, „unde se găsea un puternic centru aromânesc (fârşerot) din Albania”; se propunea de asemenea „ca pe lângă Institut să se înfiinţeze un Liceu Românesc la Tirana, unde există şcoală primară”.

Propuneri, doar propuneri, deoarece, la scurt timp, după 23 august 1944 nu s-a mai vorbit absolut nimic despre Institutul Român din Albania!

Din toamna anului 1945, au fost închise şcolile şi bisericile, iar Institutul din Albania, a cărui clădire suferise distrugeri serioase, desfiinţat. Terenul şi clădirea au intrat în patrimoniul statului albanez din ordinul lui Enver Hogea.

Profesorul D. Berciu a menţionat în nenumărate rânduri, ori de câte ori a avut ocazia, mai ales după 1990, faptul „că în realizarea Institutului şi în general în toată activitatea desfăşurată de el pe teritoriul Albaniei, a avut în permanenţă un sprijin efectiv şi sincer din partea autorităţilor şi a poporului albanez, în faţa căruia, N. Iorga se bucura de un sprijin şi o preţuire deosebită.”

În 2004, statul român a alocat sume importante pentru cheltuielile de judecată şi pentru alte cheltuieli aferente procesului intentat pentru recuperarea imobilului Institutului Român de la Saranda.

În vara anului 2010 , atenţia ne-a fost atrasă de o relatare a Agenţiei NewsIn, preluată de ediţia electronică a ziarului „România Liberă” din 9 iunie 2010 , din care am aflat că „în urmă cu câţiva ani România a dat în judecată statul albanez pentru recuperarea imobilului de la Saranda” şi că în timpul discuţiilor oficiale ce au avut loc la Tirana, în 8 iunie 2010, între preşedinţii Traian Băsescu şi Bamir Topi a fost abordat şi „subiectul recompensării Casei Iorga de la Saranda, aşa cum a stabilit justiţia albaneză”. Noi credem însă că, dincolo de problema materială, rămâne o datorie pentru diplomaţia noastră culturală de a înfiinţa şi reînfiinţa institute culturale româneşti în toate ţările balcanice. Exemplele savantului Nicolae Iorga şi discipolului său Dumitru Berciu, precum şi ale guvernelor ce i-au sprijinit, rămân.