Iată ecourile uimite și entuziaste ale unui cronicar al spectacolului cu piesa „Umbra” lui Yevgeny Schwarz la Bonn într-un articol publicat la Bonn în KÖLNER STADTANZEIGER din 11 septembrie 1968: WUNDER AUS RUMÄNIEN
Regizorul invitat conduce ansamblul din Bonn în spectacole de top.
Bonn. Prima premieră teatrală a noului sezon a durat aproape patru ore la Teatrul orașului Bonn – și nu putea fi cu un minut mai scurtă. Ceea ce a făcut regizorul invitat din București, David Esrig, din comedia satirică fantastică pentru adulți „Umbra” de Yevgeny Schwartz merită văzut în două moduri. Invitându-l pe român, directorul general Pempelfort a oferit teatrului Bonn un moment extraordinar. Nu e complet acest basm. Poate că tocmai aici se află meritul regizorului. Pentru că ironia și critica pe care Schwarz o exercită asupra societății cu teatrul său este atât de clar demonstrată de Esrig încât este dificil pentru oricine să-și descopere propriile puncte slabe. Și nu toată lumea poate suporta asta.
Pierderea umbrei sau a imaginii din oglindă este o temă tradiţională recurentă – povestită şi răspovestită în poveşti precum „Pygmalion”, „Schlemihl” de Chamisso, „Dublul” de Dostoievski, „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach sau la Andersen. Piesa lui Schwartz le colaţionează şi le adaptează sub forma unui basm politic, grotesc, şi burlesc, cu aluzii concrete la ceea ce însemnat era lui Stalin. Doar o parabolă a dictaturii!?
Se pare, totuşi, că declaraţiile personale, conţinutul latent al „viselor” personajelor şi căutarea eu-lui sunt de actualitate.
Savantul, călătorind şi cercetând ţara stranie din Sud, se află între două iubiri şi îşi pierde umbra, din cauza celei ce nu o merita. Dar, ca în orice basm cu zâne, minunea care rezolvă totul se întâmplă datorită dragostei adevărate. Eul dedublat ajunge la sfârşit de drum unde, atât Umbra cât şi dragostea adevărată trebuie să-şi găsească un loc nou în lume. Fiecare în parte, în funcţie de lumina în care se află: în lumina Lunii, a Soarelui sau a reflectoarelor.
Oricine a fost acolo la spectaculoasa invitație a lui David Esrig, oricine a văzut Shakespeare, Troilus și Cressida, grăbindu-se la Bonn în urmă cu doi ani, ar putea fi curios să vadă ce va face românul cu actorii lui necunoscuți în opt săptămâni de „umbră”. Așteptările nu erau prea mari. Din nou, artistul dinamic a convins, cu simțul său pronunțat pentru ritm și coregrafie.
Vis și realitate – Unde este limita? Yevgeny Schwarz a depășit-o cu ușurință atunci când a preluat vechea legendă a umbrei pierdute, la care Chamisso și Andersen lucraseră deja înainte. La fel ca în original, Schwarz povestește despre tânărul cărturar care vine într-un ținut de basm pentru a-și studia istoria. Aici întâlnește aspecte ciudate. Regele este mort, voința lui este păstrată ca un secret de stat, dar pe care toată lumea îl știe. Prințesa, spune el, ar trebui să caute un „om bun, cinstit, educat și deștept” care să nu fie nici măcar de viță nobilă.
Savantul își trimite umbra în drum spre frumoasa prințesă. Umbra începe – după ce s-a dizolvat – o viață proprie. Câștigă putere, urcă pe tronul regal și îl execută pe fostul său stăpân. Dar, desigur, umbra își pierde puterea. Prin urmare, savantul trebuie readus la viață, umbra își ia locul vechi.
Esrig nu se mulțumește să arate lupta binelui cu răul, încearcă o farsă revoluționară. „Indiferența este mai rea decât moartea” în „societatea oamenilor reali”. Savantul inteligent, dar discret, își dă seama doar după moartea sa că trebuie să se ridice împotriva puterii. „Am învățat să mor, acum trebuie să învățăm să trăim”, îi spune el singurei persoane care i-a stat mereu alături…
Pe un disc circular înclinat, un fel de inel de circ, actorii din Bonn devin artiști excelenți (studii de mișcare: Barbara Grimoni). Într-o scenă bufă, ei interpretează teatru elementar. Jocul actoricesc scoate în evidență pericolul prostiei umane.
Scenograful Ion Popescu Udriște, tot oaspete din București, a creat actorilor costume viu colorate, comice și frivole. Ingeniozitatea sa nu este mai mică decât cea a regizorului.
Laudele generale se datorează ansamblului. Excelentului Horst Fassel ca „umbră” și doamnelor Gruber, Basalla și Schrőder, de asemenea, în distribuție.
Regizorul nu s-a arătat la aplauzele finale. De aceea îi spunem în acest moment: BRAVO! (Dieter Sparer)
În 1969 şi începe lectura piesei „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot în traducerea marelui poet Gellu Naum. După opt luni de studiu aplicat asupra textului, repetițiile durează doi ani. Un spectacol care a făcut istorie.
În 1973, Esrig părăsește o Românie dominată de dictatură, după ce i-au fost interzise spectacole mari la care muncise cu anii: „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett și „Furtuna” de William Shakespeare.
Rămâne în Franța și își continuă activitateala Théâtre national de Chaillot din Paris apoi pleacă în Germania. Susține cursuri la Universitatea de Teatru din München și întemeiază Asociația „Athanor e. V.” În 1990 realizează filmul „Pasiunea românească” produs de Bayerischer Rundfunk care, la un an de la Revoluția Română din 1989, a evocat evenimentele răsturnării.
În 1995, la Burghausen, Esrig a înființat ACADEMIA ATHANOR pentru spectacole în Burghausen, o academie pentru actorie și regie, care și-a mutat sediul în 2014 la Passau.
Începând cu 2007, Esrig este coordonatorul școlilor de teatru private ale programului Catedrei ITI UNESCO.
Astăzi, din Burghausen, autorul atâtor legendare producții teatrale (mai amintim și „ Vicleniile lui Scapin” de Molière, „ Azilul de noapte” de Maxim Gorki (1980), „ Patru fetițe”de Pablo Picasso (1982), Golemul (1992), „Romeo și Julieta” de William Shakespeare (1998), „ Așteptându-l pe Godot ”de Samuel Beckett (2006), „Tatăl meu obosit” de Gellu Naum (2009) și altele) ne mărturisește dragostea lui pentru teatrul redescoperit prin fiecare călătorie inițiatică cu fiecare spectacol, la fiecare lectură, cu fiecare montare.
„eu strig ceva încerc să le arăt gimnastici simple
Mâinile în plămâni genunchii pe vertebre ochii în gură
Închiși unul spre altul
le spun exact ce trebuie” (A cincea esență – Gellu Naum)
Adaugă un comentariu