HOINĂRIND PRIN CERNĂUȚII LUI CELAN…

de IRINA AIRINEI

I-am căutat casa natală într-o hoinăreală prin Cernăuți, un oraș în care zidurile spun povești adânci și triste. Poate că nicăieri cercul nu se închide mai strâns decât aici…cu un hohot sfâșietor.

Născut la Cernăuţi, în 1920, într-o familie de evrei germanofoni, numele său real era Paul Antschel, scris Ancel în limba română (de aici, anagramat, Celan). Părinții săi, Leo Antschel-Teitler și Friederike, născută Schrager, făceau parte din burghezia evreiască. În Cernăuți, oraș multicultural, funcționau un teatru, o operă și o universitate. Părinții lui vorbeau germana acasă, iar el însuși a învățat ebraica („limba tatălui”) și româna. Mai târziu va învăța franceza, engleza, rusa și spaniola și va traduce poezii din toate aceste limbi. A frecventat şcoli în limbile română și ebraică, a absolvit un liceu românesc, și-a început studiile de filologie romanică la Universitatea din Cernăuţi. În timpul războiului a fost internat într-un lagăr de muncă din România, părinții fiindu-i deportaţi de regimul Antonescu în Transnistria, unde mor în condiții tragice, fapt care îl marchează profund pe tânărul poet, rămas cu o puternică traumă sufletească pentru tot restul vieţii.

Poetul îşi începe activitatea la ziarul „Bucovina Sovietică” din Cernăuţi, ca traducător din limbile ucraineană şi rusă în limba română. Acest ziar îşi reia apariţia după intrarea, în primăvara anului 1944, a Armatei Roşii în Bucovina. Tânăr cu vederi de stânga, se convinge imediat că sovietizarea nu are nimic în comun cu adevărata social-democraţie, al cărei adept era, şi trece clandestin frontiera în România regală, stabilindu-se la Bucureşti. Aici aderă la grupul de poeţi avangardişti, traduce Kafka în română, traduce din literatura rusă pentru Editura „Cartea rusă”.

Atmosfera devenind imposibilă și în România, după sovietizare, pleacă la Viena unde o cunoaște pe Ingeborg Bachmann care, de puțină vreme, își susținuse doctoratul despre filozofia lui Martin Heidegger.

Dragostea dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan constituie unul dintre cele mai dramatice capitole ale istoriei literare de după 1945. Ea: fiică a unui vechi membru austriac al NSDAP; el, evreu care își pierduse părinții într-un lagăr de concentrare. Din aceste zbateri interioare, Paul Celan a creat poezia neuitării Holocaustului. Această dragoste pentru Celan a determinat-o și pe ea să lupte pentru ca Holocaustul să nu fie uitat, susținându-l pe Celan … Timpul inimii, corespondența lor este plină de sfâșieri interioare.

Celan l-a audiat pe Heidegger la Freiburg iar filozoful l-a invitat pe poet în casa lui din Todtnauberg . Celan i-a dedicat poemul „Todtnauberg” dar, ulterior, a fost profund dezamăgit deoarece profesorul nu s-a dezis, după război, de aprecierile sale la adresa național-socialismului, ba chiar le-a reeditat în ediția din 1953 a Introducerii în metafizică.

La Paris, Celan a devenit cetățean francez. Din căsătoria cu rafinata graficiană Gisèle Lestrange, a rezultat singurul său copil, Eric. Parisul a fost pentru el orașul iubirilor imposibile: Brigitta Eisenreich a fost una dintre ele.

Dar depresia care îl măcina încă de la pierderea părinților săi, de la procesul Goll care l-a determinat să se autoizoleze, de la ireconciliabilele iubiri, de la atâtea stigmate și cutremure interioare, toată această depresie enormă l-a împins de pe podul Mirabeau în apele Senei într-un sfârșit de Prier al anului 1970.

I-am căutat casa natală într-o hoinăreală prin Cernăuți, un oraș în care zidurile spun povești adânci și triste. Poate că nicăieri cercul nu se închide mai însângerat decât aici. Ca într-o gravură a Giselei Estrange evocând simbolic iubirea dintre soțul ei și Brigitta Eisenreich. Poate că nicăieri în opera lui nu regăsim ecouri mai sfâșietoare ca în Todesfuge…

„Negru lapte al zorilor seara îl bem
la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strîmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
cînd seara se lasă el scrie-n Germania părul tău auriu Margareta
părul tău cenușiu, Sulamit,
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scînteie el fluieră şi-şi cheamă dulăii
îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cîntaţi acum pentru dans.” (Tangoul morții, trad. de Petre Solomon)