Ionuț Vulpescu: Grăbiți în nemurire

“Gândindu-mă și scriind despre Ion Caramitru – acum, când se grăbește spre Domnul, în nemurire – , îmi este frică să nu uit pluralul!” Așa scria Ioan Onisei, la începutul lui septembrie, despre Ion Caramitru. Cinci luni mai târziu, pluralul e refăcut în cer, unde nu mai există riscul uitării omenești.

Ioan Onisei a fost ceea ce se cheamă un tehnocrat în cultură. Nu în accepțiunea suprarealistă din 2016 a termenului, când dadaismul a fost sărbătorit și instituțional, ci în cea adevărată, de profesionist, de știință de carte, de om dedicat meseriei, cu o experiență și o pasiune greu de egalat. Așa cum Ion Caramitru a fost un mare artist pe scena teatrului, Ioan Onisei a fost, cum spunea cineva, un artist al legislației. Nu întâmplător, Caramitru l-a adus secretar de stat în perioada în care a fost ministrul Culturii și apoi, timp de șapte ani, între 2014-2021, director general adjunct la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti. Șapte e cifra perfecțiunii și ea corespunde uneia dintre cele mai faste perioade din istoria recentă a TNB. În cultură, tehnocrații sunt necesari. De cele mai multe ori, partidele desemnează, pe funcții care presupun cunoașterea aprofundată a domeniului, oameni care se califică la locul de muncă. Delegarea unor responsabilități către astfel de prea înalți demnitari presupune un triplu salt administrativ, fără plasă, doar cu spectatori îngroziți. Onisei era dintre aceia, rari, care căuta soluții și pentru care nu exista nu se poate. Absența unei soluții e, de multe ori, prezența incompetenței.

În ultimii ani, am vorbit de multe ori cu Ioan Onisei, ca ministru al Culturii și ca parlamentar. Memoriile noastre posibile și memoria improbabila a oamenilor vor da mărturie în timp asupra acestei epoci. Dincolo de vanitățile și de bolile noastre, dintre care cea mai gravă e, totuși, trecerea timpului. Un singur episod vreau să evoc acum, și anume, cel al momentului în care am dublat salariile celor din instituțiile de spectacole. Am insistat atunci, într-un context politic complicat, ca această dublare să vizeze întregul spectru al domeniului artistic, inclusiv personalul tehnic și să nu se refere doar la actori, așa cum era inițial gândită Ordonanța de Urgență. Și îmi amintesc cum, într-o noapte lungă de negocieri la Ministerul Finanțelor, am stat pe telefon, ore întregi, eu și echipa mea, cu Ioan Onisei. Era singurul care știa pe de rost nomenclatorul profesiilor din domeniul artistic.
Următoarele zile și săptămâni vor fi dominate, în planul legislației culturale, de modificările care vor fi aduse Legii drepturilor de autor și OUG 189/2008 privind managementul cultural. Și mă gândesc că Ioan Onisei ar fi fost un filtru necesar și un factor de echilibru, acolo unde interesele mari nu sunt neapărat cele ale Culturii.
Îmi exprim regretul pentru dispariția sa prematură. Transmit compasiunea mea familiei sale și familiei Teatrului Național, greu încercată în ultimele luni.

Dumnezeu să îl ierte!

Credit foto: Florin Ghioca