AFnews
„Românismul” lui Eminescu nu poate fi înțeles decât în relație cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe „românul pur, absolut” (Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (1987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelență, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuația românismului său întregul popor român, nu numai pe cel aflat în granițele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naționale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia și Herțegovina, de aromâni și meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul Românii Peninsulei Balcanice: „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…”
Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitați, așa cum în alte studii se referă detaliat la istoria și soarta poporului român din Basarabia și Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (v. mss.2264).
*
Revenind la admirabila panoramă a „Românilor megieși”, din preajma granițelor noastre de azi, vom preciza că în volumul următor autorul își propune să întregească tabloul de acest fel, cu cercetarea/ descrierea comunităților românești din dreapta Tisei (Maramureșul istoric), din Bucovina de Nord, din Basarabia (Republica Moldova), din Timoc și Valea Moravei, din Ungaria. Astfel concepută (deși era posibilă și o altă structurare, mai strânsă, megieșă), această panoramă etnografică începe cu Ținutul Herța, stabilindu-i-se reperele istorice, limba, cultura tradițională, biserica, cu referiri statistice la populație și localități. Același lucru îl face cu Transnistria, cu populația și localitățile transnistrene de-a lungul istoriei, de la cultura tradițională până la mass-media, asociații și, în genere, fenomenul de culturalitate.
Există, desigur, și o „Românitate răsăriteană”, adică acei români „de la Est de Bug”, pe care i-a studiat, în perioada 1941-1944, cu echipe de cercetători specializați, Institutul Central de Statistică, aflat atunci sub conducerea sociologului Anton Galopenția.
Apoi, o descindere în „Sudul Basarabiei” (acea „Solitudo Getārum”, cum i-a zis geograful antic Strabo acestui teritoriu delimitat de Pontul Euxin, Istru și Tyras/ Nistru, atribuindu-l geților), care începe cam așa: „Din București până la Cetatea Albă sunt 300 de kilometri, mai puțin decât până la Oradea (450 km) sau Sighetul Marmației (500 km). Cu toate acestea întreaga regiune pare din altă lume…” (p.204). Date mitologice și istorice, din antichitate până în contemporaneitate, vin să contureze exact acest „Sud al Basarabiei”, numit Bugeac, cu efervescență la Cetatea Albă, Vâlcov și Izmail, stăpânit de otomani (1484-1812) și de ruși (1812-1918), populat de-a lungul vremii de etnii „împestrițate”, mai recent de găgăuzi și bulgari (românii, arondați o parte ideii „moldoveniste”, sunt majoritari în 25 de localități din regiune), rămas într-o „sărăcie lucie”. Să reținem că, după obținerea independenței, Ucraina a preluat adevărul deformat al „moldovenismului”, din 123.751 de „moldoveni” doar 23 de persoane au indicat, la recensământ, ca limbă maternă, româna! Cercetând situația bisericii și a școlilor, inclusiv fenomenul asimilării forțate, se constată o adevărată luptă în păstrarea tradițiilor românești, o rezistență nu prea organizată („o picătură așteptată-ntr-un ocean de nădejde”)…
La fel de ingrată este situația „Românilor din Bulgaria”, căci, studiindu-se aceleași realități sociale (repere istorice, populație și localități, limba, biserica, școala, mass-media, cultura tradițională, asociațiile), autorul face interesante observații despre tracii din sudul Dunării (până la „spargerea unităților balcanice”) și dioceza Thracia/ zisă Rumelia, din Imperiul Roman de Răsărit, urmată de Hanatul bulgar și de Primul Imperiu Bulgar condus de Asănești cu capitala la Veliko Târnovo, numită „A treia Romă” sau „Al doilea Constantinopol” (de fapt, „Epoca de aur” a culturii bulgare, cu influență culturală la nodul Dunării, prin eclezie și limba slavă de readație medio-bulgară), apoi evocă orașul Vidin (vechea garnizoană romană Bononia), în care aude vorbindu-se românește pe stradă și unde are loc un festival de muzică tradițională românească.
Foarte interesantă povestea domniței Teodora Basarab (+1352), născută la Curtea de Argeș, din Basarab I, devenită suverană a bulgarilor, luptând alături de soțul ei în campaniile din Tracia de Nord, contra Imperiului Bizantin, împotriva Serbiei și, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care viza Peninsula Balcanică. Unul din copiii ei va conduce Țaratul de Vest cu capitala la Vidin (1356-1397). Suverana, devenită maică la mănăstirea rupestră Albotina, a fost canonizată ca Sfânta Cuvioasă Teofana (pe 28 iulie 2022, a fost lansată la Râmnicu-Vâlcea, lucrarea monografică „Teofana Basarab”, semnată de preotul Al. Stănciulescu-Bîrda, în cadrul memorialului „Pr. istoric Dumitru Bălașa – Patriarhul de Drăgășani”, simpozion organizat la Biserica Sf. Paraschiva de vrednicul de laudă pr. Nicolae State-Burluși, la care am participat).
Pe lângă Vidin („capitala românilor din Bulgaria”), autorul evocă și alte localități cu specificul lor istoric și etnografic: satele Florentin, Gânzovo, Lom, Smârdan, Rahova, Șiștov, Turtucaia. Aceleași probleme de asimilare și nivelare a specificului românesc, precum în Sudul Basarabiei, în unele locuri din Banatul sârbesc, în Timoc sau în comunitățile românești din Ungaria, Transcarpatia etc. De reținut că în Bulgaria există o singură biserică ortodoxă românească (la Sofia),
deși există, la Vidin, Asociația Românilor din Bulgaria, această viață asociativă cunoscând azi „o revigorare relativă”…
Cât privește românii din Voivodina și Timoc, despre care s-a mai scris în anii din urmă, autorul îi evocă sub genericul de „Republica Culturală Banat”, cu un consulat al României la Vârșeț. Oricum românii din Provincia Voivodina sunt mai organizați și d. p. d. v. cultural interacționează din ce în ce mai bine cu fenomenul cultural românesc, în special cu cel transfrontalier de pe linia Craiova – Drobeta Turnu Severin – Timișoara, ba chiar cu fenomene culturale europene… Spiritul ziarului „Libertatea” și al periodicului cultural „Lumina” din Panciova a rodit, după 1945, din plin, în condițiile autonomiei, într-o frumoasă colaborare transfrontalieră, noi înșine recenzând recent cărțile de poezie ale unor valoroși scriitori sârbi, apărute la Editura Academiei Române (Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianțu, Ioan Baba ș.a.), îngrijitor de ediții fiind scriitorul și omul de cultură severinean Florian Copcea.
42 de localități concentrează populația românească din Voivodina (cu capitala la Novi Sad, în 2019 „capitală europeană a tineretului”), din zonele Vârșeț, Becicherecu Mare/ azi Zrenjanin (reședința Banatului Central), Panciova (centrul administrativ al districtului Banatul de Sud), Alibunar, Cuvin și Biserica Albă, cetățeni sârbi de naționalitate română putând fi întâlniți pe întregul teritoriu al Serbiei. Reorganizarea rețelei de școli, în general a învățământului în limba română (35 de unități), precum și a bisericilor (40 de parohii românești), asociațiile, organizațiile, mass-media în limba română, au făcut reale progrese, în timp ce frații din Timocul dunărean se luptă cu presiunea asimilării, neavând structura organizatorică a Voivodinei autonome (în viitorul volum sperăm ca autorul să reliefeze pregnant aportul unor scriitori și artiști din Timoc, precum Adam Puslojici, la promovarea culturii române și a colaborării transfrontaliere)…
Peste tot se simte același spirit al Banatului care, deși rupt în două prin reorganizarea Balcanilor după primul război (1918), continuă să se dezvolte și să prospere, românii din Timoc și Voivodina, cu multiculturalitatea și etno-diversitatea lor, constituind „granița vie a poporului român”, un fenomen transfrontalier susținut prin eforturi diplomatice bilaterale și chiar europene (din 1997, Voivodina, România și Ungaria fac parte din „regiunea europeană de colaborare transfrontalieră”)…
Desigur, nu peste tot este o „fericire” plafonabilă, sunt încă multe lucruri de făcut și politic, și administrativ, și cultural, dar important că există colaborare și se lucrează pe planuri diferite pentru îmbunătățirea reciprocă a situațiilor semnalate în presă, prin deplină libertate de exprimare asigurată…
Beneficiind de bibliografii punctuale și clarificatoare, pentru fiecare zonă de „români megieși” în parte, lucrarea dlui Mihai Nicolae este nu numai documentată scriptic (istoric social, cultural), ci și la fața locului, sesizând caracteristicile, specificul, diferențierea, totdeauna în referențialitate cu imaginea țării-mamă. Declarând de la bun început că acest demers al panoramei sale privind „românii megieși” nu are vreo intenție revanșardă, de punere în discuție a unor „drepturi” teritoriale, autorul se dovedește un cercetător de valoare, atacând o problemă „sensibilă”, rămasă așa de multă vreme, care își cere clarificările întru întâmpinarea unui viitor mai bun pentru toate comunitățile de români transfrontalieri din jurul actualelor granițe ale Statului român.
Îl felicităm cu deosebită înțelegere și gratitudine pe autorul minunatului demers privind „Românii megieși”, așteptând cu mare interes călătoriile sale „identitare” din viitorul volum, la românii din Transcarpatia (Maramureșul istoric), Bucovina de Nord și Basarabia/ Republica Moldova, la megieșii din Timoc, Valea Moravei și, desigur, la cei din pusta maghiară, din Ungaria…
În principal, este vorba de provinciile istorice ale României (statuate între 1913 și 1940), către care trimite Roza vânturilor din curtea Bisericii „Sântul Gheorghe cel Nou” din București (unde a fost prohodit Eminescu), „Kilometrul Zero” de unde „au început și drumurile mele”, într-o Românie „țară de răscruce, dar și de necesitate europeană”, aflată la răspântia celor trei mari imperii și al cărui spațiu etnic se întinde și dincolo de aceste hotare…
Adaugă un comentariu