Aron Pumnul (27 noiembrie 1818, satul Cuciulata de lângă Făgăraș – 24 ianuarie 1866, Cernăuți, cimitirul Horecea)
Se naște în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. Studiază la Gimnaziul din Blaj (1836-1841) și apoi la Cluj (1841-1842), absolvind cursurile de filozofie. În 1843 este numit profesor de filozofie la Blaj și în același an este trimis ca bursier la Institutul Sfânta Barbara din Viena, la studii teologice (1843-1846). În anul 1844 înființează la Viena Societatea Teologilor Români, asociație național-culturală a tineretului român. Se preocupă și de filozofie, istorie și filologie. La întoarcerea de la Viena, în 1846, își reia activitatea didactică la gimnaziul din Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu alături de care întemeiază „Organul luminărei” (1847, devenit, în 1848 „Organul Națiunale”), primul ziar românesc cu litere latine și „Învățătorul poporului” (1848).
Ca participant la Revoluția de la 1848 – 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. Ca urmare a activității sale revoluționare este condamnat la moarte în contumacie, fuge în Țara Românească, în acel timp ocupată de ruși, apoi, prin Moldova, ajunge la Cernăuți.
La sfârșitul lunii noiembrie 1848, este numit profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți, unde, începând cu anul 1861, timp de 3 ani, îl va avea elev pe Eminescu.
Este autorul primei antologii de literatură română („Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni”, 5 vol., 1862 – 1865), publicată la Viena, fiind unul din întemeietorii istoriei literare românești.
A elaborat și o gramatică a limbii române, în limba germană: „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen”, Viena, 1864.
În ziua de 24 ianuarie 1866, Aron Pumnul moare. Bunul său prieten, Theodor Ștefanelli, aflând despre moartea profesorului iubit, mărturisește: „Doliu era mare în toată Bucovina și între studenți, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ținea mult la acest rar bărbat și îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuința sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat întâi în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina și acuma îl văzui pe Eminescu întâiași dată vărsând lacrimi de durere. Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie…”.
În Catedrala din Cernăuți are loc ceremonia funebră, oficiată de episcopul Bucovinei, Eugenie Hacman. Iau parte prieteni, cunoscuți, învățăcei, colegi precum și corul de țărani din Mahala, dirijat de către directorul școlii Dimitrie Scarlat. În „Foaea Soțietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina” au fost publicate cuvântările funebre ale lui Alecu Hurmuzaki, Mihai Călinescu, Al. Leşca şi discursul lui Eudoxiu Hurmuzaki, rostit în 29 februarie 1866, în Dieta Bucovinei.
Foto Cernăuți: Irina Airinei
Adaugă un comentariu