Declaraţia de independenţă ocupă un loc de onoare în sărbătorile noastre. Deşi nu reprezintă o constituţie, este un document de bază, respectat în Legea noastră fundamentală privind demnitatea şi libertatea umană. Sintagma „stat evreiesc” apare de două ori în ea, în timp ce cuvântul „democratic” este absent. Cu toate acestea, conţinutul „Declaraţiei de independenţă” prevede că Israelul „va susţine egalitatea socială şi politică deplină pentru toţi cetăţenii săi, fără nicio distincţie de rasă, religie sau sex; va asigura libertatea de religie, conştiinţă, limbă, educaţie şi cultură; va proteja locurile tuturor religiilor şi vor fi fideli principiilor Cartei Naţiunilor Unite.” Acest lucru clarifică faptul că Israelul nu este doar democratic, ci şi liberal în esenţa sa.
În ţara noastră, aproape nimeni nu pune la îndoială natura statului democratic; în schimb există grupuri care încearcă să dezbrace Israelul de identitatea sa de stat evreiesc. Până acum, aceste voci au venit în principal din extrema stângă: antisioniştii, care scandează în mod repetat refrenul uzat că există o „contradicţie între a fi democrat şi a fi evreu”.
Chiar şi în aceste zile de diviziune, discordie şi dezacorduri, etosul comun şi numitorul comun trebuie să rămână sub sintagma „evreiesc şi democratic”, o sintagmă care ne ţine uniţi. În ziua în care, Doamne Fereşte, se va împlini viziunea de coşmar despre un Israel fără iudaism, vom trece într-o stare de exil. Nu va mai exista nicio lege a întoarcerii. Palestinienii vor cere şi, probabil, vor primi „dreptul la întoarcere”.
Singurul motiv pentru care Israelul, în ciuda faptului că se află în Orientul Mijlociu, reprezintă încă o democraţie este pentru faptul că are un caracter evreiesc şi este un cămin al majorităţii evreieşti.
Extrema dreaptă, într-adevăr, vrea să se renunţe la partea democratică pentru a înfiinţa un stat evreiesc mai mare. Astfel, extremele nasc un dialog dezbinător. O conversaţie antisionistă din ambele părţi.
Este esenţial să ne uităm la contextul istoric. Persecuţia evreilor a durat mii de ani, nu doar începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mişcările cu aspecte mesianice, în special cele creştine, au susţinut persecuţia evreilor. Și iată că, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a întâmplat ceva diferit. Evreii s-au întors în Țara Sfântă şi Theodor Herzl a jucat un rol semnificativ în acest context: a apărut sionismul politic din cauza trezirii mişcărilor naţionale împotriva dominaţiei imperiale şi coloniale din acei ani. Evreii au cerut libertate, independenţă şi, în esenţă, dreptul la autodefinire.
Declaraţia Balfour a fost acordată nu numai datorită eforturilor lui Herzl, ci şi datorită recunoaşterii internaţionale a principiului autodeterminării.
În aceste zile, unii încearcă să înfăţişeze sionismul doar ca o mişcare colonialistă, ceea ce este total eronat. Herzl a luptat pentru întemeierea unui „stat al evreilor”. În primul său discurs de la Congresul Sionist, Herzl a spus: „Sionismul se întoarce la iudaism cu mult înainte de a se întoarce în ţara evreilor”.
Iudaismul cuprinde atât religia, cât şi naţionalitatea iar Israelul, chiar dacă este un stat democratic, nu trebuie să renunţe la ele.
Adaugă un comentariu